Kitsch cine vine la Cina cea de taină
La fel ca Inchiziţia, kitsch-ul e un rău clocit în numele binelui. El nu e cel mai rău dintre rele, dar în mod sigur e cel mai vizibil. Îl întâlneşti pretutindeni: pe stradă şi în bucătărie, în arhitectură şi în sport. Crescut în creşele etimologice ale Germaniei, acest prinţ al falsului şi-a descoperit de curând un frate britanic pe nume trash. În timp ce oamenii cu scaun critic la cap susţin că anumite forme de artă sunt kitsch, purtătorii de cuvânt ai trash-ului clamează că anumite forme de kitsch sunt artă. Încurcate şi postmoderne sunt căile Domnului.
Dar nu e singura complicaţie. Două şcoli de gândire îşi fac cruce şi se aştern dezbaterilor. Reprezentanţii celei dintâi acreditează ideea că autorul unui produs kitsch e, vezi bine, un om-kitsch, ceea ce constituie un afront la adresa divinităţii. Tenorii celei de-a doua, îndopaţi cu Adorno şi Baudrillard, contraatacă furtunos: dacă obiectele kitsch au fost create de om, iar omul a fost creat de Dumnezeu, înseamnă că, până la urmă, kitsch-ul e rodul unui act demiurgic. E momentul când argumentele nu mai ies din gură, ci de pe ţeava revolverului. „O să vă bată Dumnezeu“, ameninţă tabăra primilor combatanţi. „Nu vă place logica“, observă ceilalţi.
Definiții. Kitsch-ul a devenit într-o asemenea măsură un cuvânt-ştampilă, încât definiţiile se conturează greu. Tot ce nu place e expediat în pubela aceasta cu sonoritate teutonă. În Bavaria, kitschen însemna pe vremuri „a rasoli“, „a cârpăci“, „a face treabă de mântuială“. Asta vrea să spună că obiectul nu e inferior prin forţa sa de sugestie sau expresie, ci prin viteza cu care a fost obţinut. Kitschen se referă la pripeală, nu la lipsă de fond. Totuşi, ce faci când nu ai acces la fond? Imiţi forma. Ăsta e de fapt kitsch-ul: copilul cu handicap al artei.
Într-o anchetă efectuată cândva în România, iniţiatorii au întrebat: „Ce înseamnă kitsch-ul pentru dumneavoastră?“ Răspunsurile au frapat prin diversitatea exemplelor: icoanele cu ceasuri şi leduri, duetul Cheeky Girls (rebotezate Kitschy Girls), Casa Poporului, cruciuliţele de pe bordul taximetriştilor, carpeta cu „Răpirea din serai“, formaţia Milli Vanilli, tablourile lui Sabin Bălaşa, „American Pie“ de Don McLean cântat de Madonna, postul Etno TV, minigondolele-suvenir scoase la vânzare lângă Ponte Rialto, umlautul pus pe „y“, prezervativele dantelate, florile de plastic, ilustratele în care Mona Lisa face cu ochiul, tablourile de absolvire pirogravate etc.
Deşi lucrurile par amestecate, oricine poate împărţi nechezolul acesta de toate zilele în mai multe categorii: kitsch domestic, kitsch turistic, kitsch pictural şi kitsch arhitectonic.
Kitsch-ul domestic, materializat în şorţul infuzat poetic („Soţioara drăgăstoasă / Face păpica gustoasă“), a marcat copilăria multora dintre noi. El a fost, de la caz la caz, instrument de mascare a sărăciei, substitut al artei sau proptea ambientală şi a mizat mereu pe ornamentica prostului gust. Şorţul face parte dintr-o colecţie care mai cuprinde peştele de sticlă de pe televizor, macrameul de pe masă, elefănţelul din bibliotecă sau condurul turcesc cu termometru.
Kitsch-ul turistic înfloreşte în locurile unde istoria a lăsat puncte de atracţie. România nu face figură separată în Europa şi probabil că nici în lume. Există kitsch peste tot unde există turişti: la Istanbul şi Roma, la Paris şi Cairo, la Geneva şi Atena. În România, apogeul e de găsit la Castelul Bran, unde figura lui Vlad Ţepeş e exploatată nemilos. Ţepe de diverse mărimi, chipuri supte ale voievodului, unelte de tortură, minicălăi cu glugi pe cap, securi din care picură sânge – un caleidoscop al desfrâului sangvinar e împins sub ochii străinilor care au citit cartea, au văzut filmul şi acum vor the real thing.
Kitsch-ul pictural fierbe în peisajele marine, à la Aivazovski, unde marea parcă vrea să se reverse dintre rame, nemulţumită şi ea de culorile în care a fost zugrăvită. Faptul că majoritatea compoziţiilor despre mare se găsesc la munte (Sinaia e centrul nervos al comerţului cu valuri) nu trebuie să mire într-o ţară unde sucul de portocale se chema pe vremuri „Lămâiţa“. Însă e de presupus că apogeul acestui tip de kitsch se găseşte în milionul de cópii după „Cina cea de Taină“ a lui Leonardo, atârnate pe unde nu gândeşti: în sufrageria unui primar de comună, la căminul cultural, la restaurant sau la spa.
În ce priveşte kitsch-ul arhitectonic, el face ravagii la drumul mare şi de obicei prost. Cine trece prin comuna ieşeană Ciurea sau prin enclava gipsy Strehaia va da cu ochii de celebrele case cu turnuleţe, tavane turcoaz, gresie vişinie şi robinete îmbrăcate în cristale Swarovski. Timişoara oferă, la rândul ei, un exemplu de involuţie a gustului prin masacrul înfăptuit în plin centru, unde Parcul Rozelor stă acum la umbra unor vile transformate în cavouri. Toate cele enumerate mai sus pălesc, desigur, prin comparaţie cu zestrea comunei Buzescu, situată între Bucureşti şi Alexandria, unde numărul palatelor ţigăneşti creşte de la lună la lună, într-un delir pseudorococo în care se amestecă Ferrari-uri şi coviltire.