Povestea ascensiunii la putere a lui Xi Jinping, reales lider suprem al Chinei la al 20-lea Congres al Partidului Comunist Chinez

Cel de-al 20-lea Congres al Partidului Comunist Chinez (PCC) i-a adus în octombrie lui Xi Jinping (69 de ani) al treilea mandat de secretar general al partidului și de lider suprem al Chinei, fără precedent de la Mao Zedong încoace. Este de așteptat ca Xi să continue să-și consolideze puterea în următorii cinci ani (acest articol a fost trimis la tipar înainte de finalul Congresului și a luat în calcul ipoteza că Xi Jinping va fi reales).

Cu doar zece ani în urmă, Xi Jinping dispărea pe când era liderul suprem în așteptare, adică pe punctul să intre în posesia mai multor titluri care urmau să-l facă cel mai puternic om din China. Fără explicații, aghio­tanții săi au anulat întâlnirile cu demnitari străini, inclusiv cu secretarul american de stat de la acel moment, Hillary Clinton. Analiștii occidentali erau uluiți.

Observatorii externi sunt, așadar, extrem de sensibili la acest gen de absențe când e vorba de Xi și la fel s-a întâmplat cu dispariția din luna septembrie a acestuia, când mulți s-au întrebat asupra poziției sale politice. Le-a răspuns când pe 27 septembrie și-a făcut apariția la o expoziție a celor mai mari realizări ale Partidului Comunist sub conducerea sa.

Numai că, revenind în 2012, retragerile din spațiul public erau percepute diferit la acel moment. Spe­culațiile au mers de la probleme de sănătate până la tentativă de asasinat. Chris Johnson, plecat recent din CIA, unde a lucrat ca analist pe China, crede că e posi­bil ca Xi să fi ripostat (prin dispariție) față de seniorii Partidului Comunist, care – deși i-au susținut ascensiunea la vârf – nu au agreat deloc dorința lui de a ajunge la putere fără să mai țină cont de părerile lor. „A fost un mesaj de genul – «Găsiți-vă pe altcineva să vă facă treaba». A fost o bună ocazie să le spună că nu are de gând să se lase pilotat de niște pensionari“, spune fostul analist CIA.

A treia oara

Dacă teoria lui Johnson este corectă, Xi a obținut ce și cum a vrut. A dat dovadă de mai multă autoritate și cruzime decât orice alt lider chinez de la Mao Zedong încoace. Publicația The Economist a dat publicității podcastul „Prințul“ (după titlul cărții lui Niccolò Machiavelli), în care despică firul în patru în privința ascensiunii la putere a liderului de la Beijing. A dus la capăt epurări ample în partid și în rândul forțelor de securitate, pentru a scăpa de rivalii po­litici (printre ei, chiar aliați ai seniorilor care l-au sus­ținut să ajungă la putere). A transformat un partid fracturat, care aproape dispăruse din viața oamenilor de rând, într-o mașinărie omniprezentă, ideologică, puternică și echipată tehnologic. A strivit orice disi­dență – a distrus o mare parte din societatea ci­­vilă, a construit un gulag pentru musulmanii din Xin­j­iang și a sugrumat libertățile Hong Kongului. A fortificat po­ziții în Marea Chinei de Sud, a amenințat Taiwanul cu exerciții militare și a sporit desfășurarea de arsenal nuclear pentru a ține SUA la distanță. A sporit puterea globală a Chinei, folosind la maximum pute­rea econo­mică în lupta pentru influență politică împo­triva Occi­dentului, despre care are o părere cât se poate de proastă – este haotic și în declin.

Din 16 octombrie, PCC a organizat Congresul care are loc o dată la cinci ani. Erau anunțate schimbări la nivel de elită conducătoare – alegerea noului nucleu care să conducă China în următorii cinci ani. Reale­ge­rea lui Xi ca lider politic și militar era certă, Xi urmând să fie reconfirmat și ca președinte al țării la începutul lui 2023. Este fără precedent în era post-Mao. Norma a fost de maximum două mandate de cinci ani.

Cine este XI

Ultimii zece ani dezvăluie multe despre gândirea lui Xi. Pe măsură ce tensiunile cu SUA s-au adâncit, nu doar cu privire la Taiwan, studierea caracterului liderului chinez a devenit un job în sine. Mulți se întreabă dacă nu ar putea fi chiar următorul Vladimir Putin, dispus să-și asume riscuri enorme pen­tru a-și atinge ambițiile teritoriale. Cât de mult con­tează pentru el dacă țara sa se va despărți de Occident? Este cumva animat de spiritul marxist care caută să răstoarne ordinea economică post-Mao? În obsesia de a avea zero infectări cu coronavirus, va con­tinua să mutileze cel mai mare motor economic de creștere globală?

În ultimele luni, discuțiile jurnaliștilor revistei brita­nice The Economist s-au purtat cu foști oficiali occidentali și chinezi familiari cu lumea secretă a elitelor din țara lor pentru a-i creiona personalitatea lui Xi și a decela influențele care i-au modelat preferințele politice, pe măsură ce a acumulat tot mai multă putere. Concluziile au implicații deloc dătătoare de speranță.

Când Xi Jinping a ajuns la putere, în 2012, unii observatori au fost precaut optimiști și l-au creditat ca fiind un re­formator. Nu neapărat un Mihail Gorbaciov al Chinei, dar cel puțin un lider mai blând acasă și care să caute bune relații cu SUA și cu Occidentul. Speranțele au fost spulberate când a devenit limpede că Xi este decis să acumuleze cât mai multă pu­tere, pe care să o folosească fără milă împotriva cri­ticilor săi și ai Partidului Comunist și pentru a transforma China într-o putere globală de care Occidentul să se teamă. Atribu­tele personale care l-au pus de la început pe această traiectorie îl vor determina să ră­mână la fel.

Acum zece ani, printre optimiști se număra și Li Rui, fost ministru adjunct și secretar personal al lui Mao în anii ’50 – ulterior a stat nouă ani în închisoare pentru că l-a criticat pe Mao. A fost reabilitat abia în anii ’80, în mandatul lui Deng Xiaoping. După retra­gerea din viața politică și până la decesul survenit în 2019, Li Rui a rămas un susținător deschis al refor­melor economice și politice. „Când Xi Jinping a devenit liderul numărul 1, tatăl meu a fost foarte fericit, crezând că urma să fie bine și pentru sistemul politic“, rememorează fiica lui Li Rui, Nanyang Li, care acum trăiește în SUA.

Pepiniera elitelor chineze

Li Rui s-a aflat într-o poziție privilegiată din care putea analiza și judeca lucrurile. Între 1982 și 1984 a avut un rol critic ca adjunct al departamentului de organizare al Partidului Comunist Chinez, o agenție care gestionează vasta birocrație a Chinei și se implică în selectarea ofi­cia­lilor care urmează a fi promovați. A avut sarcina și de a crea un nou departament – așa-numitul Birou al Tinerelor Cadre, o pepinieră de tineri oficiali cu po­ten­­țialul de a deveni viitori lideri ai Chinei. Ajunsese la o listă de aproape o mie de astfel de tineri. Dintre cei 14 care au fost numiți în Comisia Permanentă a Biro­u­lui Politic după Congresul Partidului din 2007, respectiv după cel din 2012, aproape toți se aflau pe acea listă realizată cu patru decenii înainte. Xi, ales s­ecretar general în 2012, se afla evident și el pe res­pec­tiva listă, iar Li fusese însărcinat să analizeze cât de potrivit era pentru respectiva funcție.

Întrebarea este cum de Li și mulți alții s-au înșelat cu privire la cât de mult avea să se transforme Xi, odată devenit liderul suprem al Chinei? Ar fi două mari explicații. Prima – evaluările privind personalitatea lui Xi la momentul 2012 se bazau pe legăturile sale de familie. Era fiul lui Xi Zhongxun, un veteran al re­voluției care adusese Partidul Comunist Chinez la putere în 1949. Persecutat de Mao, reabilitat de Deng, bătrânul Xi – decedat în 2002 – era un reformator economic, care în mandatul lui Deng chiar a supervizat crearea pri­mei zone economice speciale, astăzi dina­mica me­tro­polă Shenzhen. Așa tată, așa fiu, au crezut mulți, așteptându-se ca fiul unui asemenea pionier în materie de reforme economice să-i calce pe urme.

Xi cel Unic

A doua explicație este lipsa informațiilor. Înainte să devină liderul în așteptare în 2007, Xi a ținut capul la cutie. Soția lui, cântăreața de balade patriotice și operă Peng Liyuan, era mai cunoscută decât el – are zece albume pe Spotify.

De fapt, Xi era un politician aproape necunoscut, care nu făcuse și nu spusese nimic deosebit. Neobiș­nuit pentru un lider în devenire, a stat 17 ani în provincie, în Fujian, pe coasta de sud-est, unde a devenit în 2002 șef de partid în localitatea vecină Zhejiang. Jurnalistul Alfred Wu fusese însărcinat să scrie despre activitatea politică a lui Xi. „Era foarte tăcut, aproape timid. Nimeni nu și-ar fi imaginat atunci că va deveni liderul suprem al Chinei“, spune Wu.

În 2011, cu un an înainte ca Xi să preia puterea, vi­ce­președintele SUA la acel moment, Joe Biden (Adminis­trația Obama), a mers în China pentru a-l întâlni pe Xi, omologul lui. Lui Biden i-a fost foarte greu să încro­pească un raport despre viitorul lider al Chinei – „se profila drept un politician foarte controlat și atent“.

Nu s-au schimbat prea multe. De când a preluat puterea, Xi nu a dat niciun interviu față în față vreunui jurnalist occidental și nu a susținut nicio conferință de presă, cu excepția celor comune cu omologii săi stră­ini, în timpul vizitelor de stat. Spre deosebire de Vladi­mir Putin, Xi nu oferă monologuri pline de digre­siuni la te­leviziunea de stat. Deși a lărgit permanent pu­terea glo­bală a Chinei, Xi s-a menținut personal în­vă­luit în mister.

Revenind la vizita lui Biden din 2011, se pare că au existat niște informații din interior. Daniel Russel, un înalt oficial de la Casa Albă la acel moment, rememo­rează o cină la care Xi a vorbit destul de mult despre revoltele care duseseră în acel an la înlăturarea unor lideri autoritari din mai multe țări arabe. Xi reflecta la cauzele acelor revolte – a arătat către corupție, tensiu­nile din interiorul partidelor aflate la putere, deconectarea liderilor de cetățeni și de nevoile acestora. Ace­leași cauze ar putea înlătura și Partidul Comunist de la putere, dacă ar comite aceleași greșeli, sublinia Xi, după cum își amintește Russel.

Marea teamă, un atu

Cea mai mare greșeală a ob­servatorilor la acel moment a fost să subestimeze cât de mare era teama lui Xi de un potențial colaps al partidului. Nu au anticipat cât de departe ar merge pen­tru a împiedica asta și nici cât de larg îm­­părtășite erau acele temeri în rândul elitei conducă­toare a PCC.

În mare parte, comportamentul ca lider politic al lui Xi este un răspuns la anxietățile exprimate chiar la acea cină cu Biden în 2011. Și nu greșea, Xi simțea pe­ri­colul. China se schimba dramatic de câțiva ani. Între 2000 și 2010 se formase o clasă de mijloc, iar an­treprenoriatul se dezvolta tot mai mult, așa că pre­zența partidului în comunități se dilua tot mai mult, cele mai multe orașe se simțeau tot mai puțin conectate la partid. Rețelele de comunicare câștigau teren și ele, tot mai mulți chinezi deți­neau un telefon mobil inteligent. Oamenii foloseau teh­nologia pentru a-și spune păsurile. Se înmulțeau or­ga­nizațiile neguvernamentale care apărau drepturile celor opri­mați. Și în PCC începeau să se formeze facțiuni.

Un rival al lui Xi, Bo Xilai, atrăgea tot mai multă aten­ție în regiunea de sud-vest Chongqing, unde era și liderul partidului. Carismaticul Bo câștiga sus­ți­ne­rea oamenilor, fiind tot mai vocal împotriva corupției. Membru al Biroului Politic, Bo a fost arestat pentru corupție și abuz de putere la începutul lui 2012. După ce Xi a preluat puterea, câteva luni mai târziu, Bo a fost trimis în judecată și condamnat în 2013 la închisoare pe viață. S-a sugerat că ar fi complo­tat o lovitură de stat.

Numeroși analiști au fost surprinși de abilitatea lui Xi de a înlătura personaje atât de puternice. A putut tocmai pentru că s-a bucurat în primul rând de sus­ți­ne­­rea elitei – Occidentul vedea China drept o forță a dez­voltării, care, iată, reușise să aplaneze criza finan­ciară din 2007-2009.

În China, cei din PCC nu erau atât de optimiști. Îl cri­ticau pe predecesorul lui Xi – Hu Jintao, care a distrus disciplina partidului. Pentru ca PCC să supravie­țuiască, era esențial să i se dea un nou scop și să fie re­instituit controlul în interiorul lui. Discursurile lui Xi despre „visul chinez“ și despre „marea reîntinerire a țării“ au atins exact coarda sensibilă.

Mai roșu decât roșul

A doua calitate care i-a per­mis să-și înlăture rivalii a fost pedigriul. În China, despre Xi se vorbește (în șoaptă doar) că este unul dintre taizi (prințișori). Termenul se referă la copiii lide­rilor, în special la copiii fondatorilor PCC, iar membrii acestui grup se bucură de avantaje politice. La începutul anilor ’80, printre primii aproape 600 de tineri oficiali identificați de Biroul Tinerelor Cadre, cam 5% erau considerați taizi. De pildă, Comisia Perma­nen­tă a Biroului Politic, pe care Xi o conduce din 2012, este formată aproape majoritar de prințișori.

Podcastul celor de la The Economist nu se numește în­tâmplător „Prințul“, titlul cărții lui Machiavelli despre cum să fii conducător. După cum scria acum 500 de ani Machiavelli, statele ereditare sunt mai ușor de condus și menținut comparativ cu cele noi, singura mare condiție fiind ca moștenitorii să nu se înde­păr­teze de cele instituite de predecesorii lor.

S-ar putea ca Xi să nu fie de acord că este tocmai ușor să menții un stat doar astfel și poate că și Machiavelli și-ar fi nuanțat observația dacă s-ar fi raportat la un colos statal precum China. Însă cert este că Xi este convins că păstrarea retoricii ideologice tra­di­ționale a Partidului Comunist este vitală pentru a ține la un loc și loiali cei 97 de milioane de membri ai PCC și pe el în fruntea lor.

În 2009, Ambasada SUA din Beijing trimitea o notă informativă secretă la Washington (publicată ulterior în WikiLeaks), în care era citat un academician chinez care l-a cunoscut pe Xi la începutul carierei acestuia ca lider al Chinei. „Contactul nostru este convins că Xi are un puternic și real simț al faptului că este «în­drep­tățit». «Crede cu tărie că aceia din generația lui sunt moștenitorii legitimi ai realizărilor revoluționare ale părinților lor. Prin urmare, merită și li se cuvine să con­ducă China.»“ Xi nu este mânat de ideologie, a mai spus academicianul, ci a ales să supraviețuiască îm­bră­când mantia mai roșie decât roșul comunismului, astfel încât să fie văzut de elita partidului drept un pa­riu sigur.

Cu privire la modul în care Xi a ales să-și cons­tru­iască imaginea, academicianul chinez s-a dovedit mai precis decât liberalii optimiști. Oficialii partidului din toată țara au fost puși să vadă de mai multe ori un do­cumentar despre căderea din 1991 a Uniunii Sovie­tice. Mesajul central al filmului este o mare lecție – gi­ganții din trecutul comunist nu trebuie criticați. Când Nikita Hrușciov îl ataca în 1956 pe Stalin, sădea semin­țele căderii URSS. Xi nu este un maoist, vrea să-și subordoneze antreprenorii, dar nu să-i elimine, cum voia Mao, contribuția lor la economie este prea valoroasă. Spre deosebire de Mao, care era dispus să surpe eșa­fo­dajul partidului pentru a-și atinge obiective utopice, Xi caută, dimpotrivă, să consolideze cadrul economic și politic al țării, dar și controlul partidului asupra pârghiilor puterii.

Est, Vest, Nord, Sud, Centru

Pentru Xi, parti­dul este o instituție care contează mai mult decât a contat pentru Mao. Xi crede într-un PCC puternic. De aceea, a folosit partidul – și o face în continuare – ca pe o armă, plasând fideli în companii sau revitalizând comisiile de partid în comunități (cel mai recent, celu­lele partidului s-au implicat în toată mobilizarea și in­sti­tuirea măsurilor de combatere a răspândirii coronavirusului). Xi a creat chiar noi grupuri în partid, adesea conduse direct de el, care monitorizează acti­vi­tatea ministerială. În propria formulare – „est, vest, sud, nord, centru, partidul conduce totul și peste tot“.

Conduce toate portofoliile importante ale guvernului, inclusiv politica economică, domeniu care anterior era în atribuțiile prim-ministrului. Formal sau informal, Xi va conduce în continuare China atât timp cât se va simți capabil să o facă. Nu ar fi exclus să fie înlăturat, dar va fi dificil în statul supravegheat tehnologic pe care l-a creat. Ce va urma pentru domnia lui Xi știm cu siguranță – va conduce cu mână de fier și va provoca America.

Nu înseamnă că nu rămâne bântuit de soarta URSS. Se teme de dușmani acasă și, dincolo de gradul apa­rent ridicat de susținere de care se bucură, are motive să se teamă. În ultimii ani, Xi a dus un război împo­triva unei facțiuni politice din poliție. Unii spun că re­pre­zintă o amenințare serioasă la adresa securității politice. Sun Lijun, fost ministru al securității interne, a primit pedeapsa cu moartea, condamnare care poate fi înlocuită cu închisoare pe viață fără opțiunea eli­be­rării condiționate.

Noul cârmaci

În măsura în care economia înceti­nește, și sprijinul public pălește. Xi va fi tot mai încli­nat să înăbușe orice gest de disidență și va deveni tot mai suspicios față de antreprenorii care conduc companii gigantice și care ar putea să-i conteste politicile. Și-a asumat personal strategia „zero COVID“ instituită în China. În ciuda impactului enorm asupra economiei și a tot mai marii nemulțumiri a populației afectate de lockdownuri, este decis să nu o abandoneze până nu se asigură că ține sub control numărul deceselor. Pe de altă parte, refuză naționalist vaccinurile străine, care i-ar permite Chinei să lase mai repede în urmă pan­demia.

Pe plan extern, Xi rămâne la fel de decis să distrugă puterea Statelor Unite în zona de influență a Chinei și chiar mai departe de ea. SUA sunt cu atât mai amenin­ță­toare cu cât trag de partea lor și alte state democra­tice pentru a reduce influența Chinei și a-i tăia accesul la tehnologii de ultimă oră, crede Xi. Nu știm exact ce crede despre războiul din Ucraina, dar va continua să sprijine Rusia în plan diplomatic.

Taiwanul rămâne o chestiune spinoasă. Deocam­dată, Xi nu a dat semne că ar fi un lider irațional în asu­marea riscurilor ca Putin. Mai ales că președintele Biden a repetat că SUA vor apăra militar Taiwanul. Dar rămâne un obiectiv al partidului și Xi construiește mașinăria de care are nevoie pentru asta.

În formularea lui Xi însuși, China trece prin schim­bări fără precedent în ultimii o sută de ani atât acasă, cât și în context global. Pe fondul atâtor incertitudini, elita Partidului Comunist a preferat și va prefera o mână de fier la conducere, un cârmaci. În ciuda perso­na­li­tății dominante și a modalității de conducere în care schimbă regulile, Xi reprezintă deopo­trivă continuitatea și schimbarea în politica Beijingului. Și chiar și ima­­gi­nându-ne o Chină fără el, e greu să fii optimist.

Octombrie roșu

Componența noului Birou Politic al Partidului Comunist Chinez dă indicii noi și despre noul man­dat al lui Xi, dar și despre ideologia lui.

• STRUCTURA. Congresul, care are loc o dată la cinci ani, decide cine vor fi cei 200 de membri ai Comisiei Centrale, în urma votului dat de cei 2.300 de delegați. Comisia decide apoi cine va intra în componența conducerii la vârf – cei 25 de membri ai Biroului Politic și ai Comisiei Perma­nente a acestuia.
• SCHIMBĂRILE. Potrivit CNBC, una dintre schimbările de urmărit, în contextul reconfigurării politice la nivelul celor 25 de membri ai Biroului Politic, este ce se va întâmpla cu premierul Li Keqiang (foto, ar putea totuși rămâne în Comisia Permanentă, dar nu ca premier, funcție pe care o ocupă din 2013).

Acest articol a apărut în numărul 150 al revistei NewMoney.

FOTO: Getty