LIMBA ROMÂNĂ. Cuvintele traco-dace

Potrivit lingvistului Grigore Brâncuș, în limba română există 128 de cuvinte traco-dace. Numărul nu include nici derivatele lor și nici substantivele proprii. Noul dicționar etimologic, ajuns la litera D, adaugă 20 și exclude 7.

„Buburuzăăă!“ Această exclamație auzită din gura unui pici este posibil să fi fost rostită cu entuziasm și de copilul Decebal. Eventual și cu o pronunție ușor diferită, cum probabil era acum aproape două milenii. Lăsând deoparte această ipoteză neserioasă, „buburuză“ este socotit acum cuvânt din substratul limbii române, numit și „traco-dac“. Aprecierea le aparține specialiștilor Institutului de Lingvistică al Academiei Române „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti“ care lucrează la noul „Dicționar etimologic al limbii române“ (DELR). „Dicționarul explicativ al limbii române“ (DEX) și „Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române“ (DOOM) sunt lucrările aceleiași instituții.

Noul dicționar etimologic este încă în lucru, iar până la litera D inclusiv poate fi consultat online (DELR.lingv.ro). Ion Giurgea, cercetător științific gradul I, cu doctorat în lingvistică luat la Paris, este unul din cei doi coordonatori ai dicționarului. „La început (echipa de lingviști lucrează din 2000 la DELR, n.r.) nu se dădeau etimologiile îndepărtate“, spune cercetătorul. În prezent, baza de documentare este mai bogată decât în urmă cu două decenii. „Am refăcut normele, avem discuții etimologice mai ample și am refăcut literele A și B. În curând va apărea ultima parte din D, este la editură, și se lucrează la E. Avem litera A serie nouă și litera B serie nouă, apărute mai de curând“, spune Ion Giurgea.

„Autorii au fost foarte-foarte precauți când au decis etimologia termenilor considerați, în general, de substrat. Pentru că, în acest domeniu, terenurile sunt mișcătoare“, adaugă conf. univ. dr. Carmen Mîrzea Vasile, de la Universitatea din București. Carmen Mîrzea Vasile a contribuit la acest dicționar până la litera C inclusiv și ne-a recomandat două lucrări de referință, „care conțin capitole consistente despre cuvintele din substrat ajunse în română“. Prima este „Istoria limbii române“, publicată în 2018 tot de Institutul de Lingvistică al Academiei Române „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti“. Cea de-a doua este „Enciclopedia imaginariilor din România“ (volumul al II-lea, apărut în 2020).

Listele lui Grigore Brâncuș

Până la finalizarea noului DELR, reperul comunității științifice îl reprezintă listele întocmite de Grigore Brâncuș, decedat în 2022. În „Istoria limbii române“, academicianul subliniază că „investigațiile etimologice se fac pe un teritoriu nesigur, cu permanente aproximații“. Cu toate acestea, a întocmit o listă de 90 de cuvinte „sigure“ și una de 38 de cuvinte „probabile“.

„Numărul celor din urmă poate fi lărgit, respectând însă criteriul formal și cel semantic în încadrarea lor“, este de părere prof. univ. dr. Adrian Chircu, de la Universitatea Babeș-Bolyai, din Cluj-Napoca, în capitolul pe care l-a scris în „Enciclopedia imaginariilor din România“, volumul al II-lea.

Cele două liste nu iau în calcul nici derivatele respectivelor cuvinte și nici toponimele rămase din Antichitate.

„Cuvinte autohtone sigure“ din limba română, conform lui Grigore Brâncuș

„abur(e)“

„argea“ (bordei)

„baci“

„bală“ (ființă fabuloasă)

„balaure“

„balegă“

„baltă“

„barz“ (folosit azi pentru a desemna barza)

„bască“ (lâna tunsă de la o oaie)

„bâlc“ (mlaștină, mocirlă)

„bâr“ (strigăt cu care sunt mânate oile)

„brad“

„brânză“

„brâu“

„brustur(e)“

„buc“ (pleavă)

„bucura“, „bucurie“ („bucur“ = frumos)

„bunget“ (pădure deasă de stejar, desiș, stejăriș)

„buză“

„căciulă“

„călbează“ (boală de ficat la oi, gălbează)

„căpușă“

„cătun“

„ceafă“

„cioară“

„cioc“

„ciucă“ (vârf de deal, pisc)

„ciuf“ (moț)

„ciump“ (rest dintr-un obiect căruia i s-a tăiat vârful)

„ciupi“

„ciut“ (fără coarne, fără urechi), „ciută“

„coacăză“

„copac“

„copil“

„curpen“ (planta agățătoare, vrej)

„cursă“ (capcană pentru animale)

„droaie“

„druete“ (lemn gros și scurt)

„fărâmă“

„fluier“

„gard“

„gata“

„ghimpe“

„ghionoaie“

„ghiuj“ (bunic, bătrân)

„grapă“

„gresie“

„groapă“

„grumaz“

„grunz“ (bucată de materie tare și sfărâmicioasă)

„gușă“

„hameș“ (lacom, mâncăcios)

„jumătate“

„lete“ (încet, ușor)

„leurdă“

„mal“ (munte, loc înalt)

„mare“ (înalt)

„mazăre“

„măgar“

„măgură“

„mărar“

„mânz“

„moș“

„mugur(e)“

„murg“ (întunecos, negru, sur), „amurg“ (derivat)

„mușcoi“ (catâr)

„năpârcă“

„noian“ (suprafață întinsă de apă)

„pârâu“

„pupăză“

„rață“

„rânză“ (pipotă, stomac de animal, cheag)

„searbăd“ (acru, fad, brânzit)

„sâmbur(e)“

„scăpăra“

„scrum“

„spânz“ (planta erbacee toxică)

„strepede“ (vierme în brânză)

„strugure“

„strungă“ (la stână, deschizătură prin care trec oile pentru a fi mulse), „strungăreață“

„șopârlă“

„știră“ (stearpă, nerodnică)

„țap“

„țarc“

„țeapă“

„urdă“

„vatră“

„viezure“

„zară“ (lapte bătut din care s-a scos untul)

„zgardă“

„Cuvinte autohtone probabile“ din limba română, conform lui Grigore Brâncuș

„aică“ (smântână, unsoare, materie grasă)

„băiat“

„băl“ (blond, alb), „bălai“, „bălan“

„borț“ (burta femeii gravide), „borțoasă“

„brâncă“ (umflătură, boală la vite)

„căpută“ (parte a încălțămintei care acoperă piciorul de la gleznă la degete)

„chelbe“ (boală a părului, calviție, chelire)

„codru“ (pădure mare/bătrână, munte; bucată de pâine)

„Crăciun“

„creț“

„cruța“ (a păstra, a feri, a ierta)

„curma“ (a tăia, a lua viața, a întrerupe)

„daltă“

„daș“ (miel)

„dărâma“ (a tăia crengile unui copac, spre a da de mâncare la animale, a doborî, a fărâmița)

„fluture“

„gardină“ (șănțuleț făcut la capetele interioare ale doagelor butoaielor)

„gogă“ (strigoi, ființă imaginară care le face rău copiilor)

„lai“ (negru, cu pete negre, sur)

„lehăi“ (a lătra, a vorbi fără niciun rost)

„mătură“

„mire“, „mireasă“

„mură“ (stomac de animal rumegător)

„negură“

„oacără“ (despre oaie – albă cu pete negre pe bot)

„păstaie“

„pielm“ (făină de bună calitate)

„pururi“

„sarică“ (haină țărănească)

„scorbură“

„spuză“ (cenușă fierbinte)

„stăpân“ (baci, proprietar de turme)

„stână“

„sterp“ (nerodnic, necultivat)

„traistă“

„vătui“ (ied, miel de un an; pui de iepure)

„zârnă“ (plantă otrăvitoare din familia solanaceelor, lăsnicior, moartea-porcilor; oaie cu lâna neagră)

„zgâria“

Toponime

Ampoi

Argeș

Bârzava

Buzău

Carpați

Cerna

Criș

Dunăre

Lotru

Motru

Mureș

Nistru

Olt

Prut

Siret

Someș

Timiș

Tisa

Vedea

Cum au fost identificate cuvintele traco-dace din limba română

Cum s-a ajuns la cele 128 de cuvinte? Dovezile din surse directe sunt puține și vizează nume de plante (57, majoritatea greu de interpretat), câteva inscripții și toponime (mai ales nume de râuri).

Prin urmare, cele mai multe cuvinte traco-dace au fost identificate cu ajutorul unor surse indirecte. Primul criteriu este, scrie Grigore Brâncuș, comparația cu albaneza. „Limbă care descinde din iliră, conținând însă, în structura ei originară, o componentă tracă. Albaneza s-a dezvoltat pe un teritoriu de limbă tracă, moștenind trăsături cunoscute în substratul românei.“ Comparația dintre cele două limbi, adaugă Brâncuș, trebuie făcută între stadiile lor cele mai vechi.

Limba albaneză are două dialecte: tosc și gheg. Comparația este făcută cu dialectul tosc, cel vorbit în sudul Albaniei. Pe baza acestei comparații, Grigore Brâncuș a întocmit lista de „cuvinte autohtone sigure“.

Lingvistul a realizat lista de „cuvinte autohtone probabile“ tot ca urmare a unei comparații cu albaneza. Este vorba de „elemente moștenite din indo-europeană“. Respectivele cuvinte „aparțin, ca și cele din grupul precedent, limbajului rustic, primar, al păstorilor și al agricultorilor“. Au contat „aspectele formale și semantice ale cuvintelor“, răspândirea geografică, „precum și importanța lor în ansamblul lexicului românesc“, scrie Brâncuș.

Academicianul Marius Sala (decedat în 2018), unul dintre cei doi coordonatori ai lucrării „Istoria limbii române“, a rezumat procesul într-un articol publicat pe site-ul Historia.ro. Au fost reconstruite „elemente traco-dace, pornindu-se de la cuvinte moștenite în albaneză, comparate cu o serie de limbi indo-europene vechi“.

Ramificații. Cazul „brânză“

Există „cuvinte de substrat adânc înrădăcinate în uz, prezente în numeroase unități frazeologice, atestându-se astfel vechimea lor în limbă“. În „Enciclopedia imaginariilor din România“, Adrian Chircu își argumentează această constatare pornind de la cuvântul „brânză“. Termenul este „integrat în expresii și locuțiuni prin care se sancționează frecvent anumite comportamente sau moduri de a acționa“.

Lingvistul dă 19 exemple, dintre care am selectat câteva. „Asta e altă brânză“ înseamnă asta e altceva. „A nu fi de nicio brânză“ este același lucru cu a nu fi bun de nimic. „A-i pica brânza-n poală“ echivalează cu a da norocul peste cineva. „A nu face nicio brânză“ este a nu face nicio ispravă. „A-i ieși brânza-n barbă“ este folosit în loc de a încărunți. „Zgârie-brânză“ este sinonim cu zgârcit.

Același cuvânt este prezent în denumirea unor plante: „brânza-iepurelui“, „brânza-broaștei“, „brânza-mâții“, „brânza-vacii“. „Brânză“ apare și „în structura unor (micro)texte ce desemnează anumite perioade ale anului bisericesc“, observă Adrian Chircu. „Duminica lăsatului de brânză“ este „Duminica brânzei“, „Lăsata secului“ sau „Lăsatul de brânză“. Este și ultima duminică în care se mai mănâncă produse din lapte înaintea postului Paștelui. „Săptămâna brânzei“ este a opta săptămână înainte de Paști, în care se mănâncă lactate.

Adrian Chircu adaugă că, de-a lungul timpului, „cuvintele de substrat au reprezentat baze derivative pentru constituirea unor familii lexicale“. Acestea sunt alcătuite „din numeroși membri (cel puțin trei), ceea ce sugerează că au avut odinioară un loc mai important în limbă decât în zilele noastre“. Lingvistul dă 12 exemple: „brânzar“, „brânzăreasă“, „brânzărie“, „a brânzi“, „brânzică“, „brânzire“, „brânzit“, „brânzișoară“, „brânziță“, „brânzoaică“, „brânzoi“, „brânzos“. „Brânzoi“ poate fi și o bucată mare de brânză, dar și cineva naiv, credul.

Substratul are implicații și în onomastică. În acest caz, substantivul comun „brânză“ a influențat multe nume de familie, inventariate de Adrian Chircu. Printre acestea, Brândza, Brândzaie, Brândză, Brânzac, Brânzan, Brânzar, Brânzar(i)u, Brânzaș, Brânză, Brânzău, Brânzea, Brânzescu, Brânzei(u), Brânzică, Brânzilă, Brânzoi(u), Brânzovean, Brânzuca. „Brânză“ a înrâurit și nume de locuri: Brânzan, Brânza, Brânzănești, Brânzea, Brânzeasca (pădure din Ilfov), Brânzeni și Brânzești.

Ion Giurgea observă că, „în anumite câmpuri de noțiuni, noțiunea principală uneori e denumită de un cuvânt din substrat“. Însă, adaugă cercetătorul, „în cazul unora din aceste cuvinte, vedem că nu a fost de la început așa“. „Asta arată faptul că este vorba totuși de împrumuturi, chiar dacă din substrat. Lingvistic, elementele acestea au statutul de împrumut. Sunt elemente până la urmă străine față de elementul latin. Un exemplu este cuvântul «brânză». Există dovezi că «brânză» a înlocuit, ca termen principal pentru noțiunea respectivă, cuvântul «caș», care provine din latină («caseum»)“, spune Ion Giurgea.

Un indiciu ar fi un cuvânt foarte vechi prezent și în aromână, „câșlegi“, provenit din sintagma latină „caseum ligat“. În DEX 2009, acest termen este definit drept „interval de timp între două posturi ortodoxe, în care creștinii pot mânca de dulce“. În noul DELR, acest cuvânt înseamnă „ultima săptămână înaintea postului Paștelui, în care se pot mânca produse lactate“. Așadar, înainte de „brânză“, consideră Ion Giurgea, probabil că termenul mai uzitat a fost „caș“, care este încă „termenul general în aromână pentru acest gen de produse“.

„La fel, pentru cuvântul «copil», în cele mai vechi texte se foloseau alte cuvinte. Bazându-ne și pe aromână, putem susține că «făt» și «fecior», moștenite din latină, erau termenii de bază pentru această noțiune. Și «copil» e foarte vechi. Dar nu era cuvântul principal, cum am văzut și în cazul lui «brânz㻓, explică Ion Giurgea.

De ce cuvintele din substrat sunt numite „traco-dace“

În „Istoria limbii române“, Grigore Brâncuș oferă substratului o identitate etnică. Lingvistul amintește că, potrivit istoricilor, „dacii făceau parte din neamul mare al tracilor“. Aceștia din urmă „trăiau pe un teritoriu vast, la nord și la sud de Dunăre“. Potrivit lui Grigore Brâncuș, „se crede că limba dacilor ar fi fost aceeași cu a tracilor sau, mai degrabă, o variantă dialectală a limbii trace, vorbită în Dacia și în cele două Moesii“. În concluzie, scrie Grigore Brâncuș, „denumirea mai potrivită pentru substratul limbii române este traco-dacă“.

Cercetătorul Ion Giurgea consideră că soluția cea mai bună este să folosim cuvântul „substrat“.

Explicația sa este limpede și justifică prudența. „Normele cu care a început dicționarul, și aici cred că a fost corectă alegerea, au folosit un termen general – «substrat» –, fără a alege o anumită limbă. Interpretarea acestui termen este «limbă vorbită înainte de venirea romanilor în zona de formare a limbii române, alta decât greaca». Greaca, desigur, e cunoscută. Celelalte limbi nu sunt cunoscute. Avem numai atestările de toponime și antroponime (adică nume de locuri și nume de persoane) și câteva inscripții, care nu au fost descifrate, foarte scurte. Acest material este insuficient pentru înțelegerea limbii. Din acest motiv, nu putem ști exact ce limbă a fost sursa unui anumit cuvânt“, explică Ion Giurgea.

„Dar la cele mai multe cuvinte de substrat ne putem baza pe comparația cu albaneza. Și, pentru unele cuvinte care au un corespondent în albaneză, putem spune că limba-sursă a fost o «strămoașă» a albanezei. «Protoalbaneză», o numesc unii. Nu putem spune în cazul tuturor cuvintelor comune cu albaneza acest lucru, pentru că unele pot să fi intrat în albaneză dintr-o altă limbă, fiind așadar împrumuturi, așa cum sunt și în română. Dar, în unele cazuri, sunt cuvinte care se explică în sistemul albanezei ca fiind moștenite. Se bazează pe o rădăcină indo-europeană moștenită în albaneză. Pentru acestea am putea spune că româna le-a luat, probabil încă din faza latinei dunărene, din strămoașa albanezei“, spune cercetătorul.

„Nici aici nu putem fi foarte siguri, fiindcă este posibil ca aceeași formă să fi fost răspândită în mai multe limbi apropiate de această strămoașă a albanezei. Mereu e vorba de un grad de probabilitate, nu putem fi 100% siguri“, admite Ion Giurgea.

„În al doilea rând, albaneza este vorbită în zona unde în Antichitate se vorbea ilira. De aceea, foarte mulți consideră că albaneza continuă limba iliră, nu limba tracă. Dar, cum nici limbile acestea și nici toate mișcările de populație nu sunt cunoscute, nici acest lucru nu e sigur. Unii susțin că albaneza continuă de fapt o varietate tracă. Nu putem fi 100% siguri de o variantă sau de cealaltă. Dar ipoteza iliră este mai probabilă. Pe lângă corespondența geografică există și câteva (foarte puține) cuvinte ilire păstrate în glose ale unor autori greci pentru care s-au găsit corespondențe în albaneză“, adaugă Ion Giurgea.

„În concluzie, este mai prudent să vorbim de «substrat» decât să identificăm sursa unui cuvânt ca tracă, dacă, iliră sau alta“, este de părere cercetătorul.

„Avem numai atestările de toponime și antroponime (adică nume de locuri și nume de persoane) și câteva inscripții care nu au fost descifrate, foarte scurte. Acest material este insuficient pentru înțelegerea limbii. Din acest motiv, nu putem ști exact ce limbă a fost sursa unui anumit cuvânt.“ – Ion Giurgea, cercetător științific I la Institutul de Lingvistică al Academiei Române „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti“

La întrebarea „ce a rămas în română din limba traco-dacă?“, Marius Sala a oferit un răspuns în Historia.ro. „Suntem încă în domeniul ipotezelor și niciun element autohton din română nu este sigur.“

Totuși, Ion Giurgea subliniază că, „de fapt, nu este întotdeauna incertitudine“ în privința provenienței din substrat. În cazul unor cuvinte, spune cercetătorul, „suntem siguri că provin dintr-o limbă cu această definiție mai largă a substratului“, fără a preciza că au originea în tracă, daco-moesiană (considerată înrudită cu traca), iliră sau panonică. „Nu suntem siguri care dintre aceste limbi va fi fost, pentru că nu le cunoaștem.“

Argumente? „La multe dintre cuvintele lui Brâncuș există uneori dovezi că un cuvânt e foarte vechi. Apar deosebiri fonetice între forma albaneză și forma română. Acestea arată că acel cuvânt cândva comun celor două limbi a fost folosit mult timp“, spune cercetătorul.

„De exemplu, «viezure» se compară în albaneză cu un cuvânt cu «l», «vjedhullë». Iar trecerea aceasta de la «l» la «r» apare doar în cuvintele care vin din latină, nu și în cuvinte mai noi, din slavă, din turcă, din neogreacă. Deci, se vede că în limbă cuvântul a funcționat foarte mult timp. Și, bazându-ne și pe comparația cu albaneza, suntem siguri că a fost un împrumut în latina vorbită aici, dintr-o limbă care se vorbea în Antichitate aici. Ceea ce corespunde definiției termenului «substrat»“, explică Ion Giurgea.

„Deci, noi putem fi siguri de această origine, pe baza formei, uneori și pe baza numărului de derivate pe care le are cuvântul în română, pe baza răspândirii – dacă e atestat pe o mare parte a teritoriului limbii române și dacă există și în aromână sau alte dialecte sud-dunărene (meglenoromâna, istroromâna) –, pe baza vechimii atestării lui în limbă.“

Cercetătorul subliniază că forma cuvântului e foarte importantă. „Astfel, există cuvinte cu etimologie necunoscută, dar care nu au unele din transformările fonetice întâlnite la cuvintele latinești. Și atunci nu putem spune că sunt din substrat. Unii cred că pentru toate cuvintele care în DEX au «etimologie necunoscută» se poate susține originea din substrat. Nu este corect. Uneori, cuvântul nu are forma pe care ar fi avut-o dacă ar fi persistat atâta timp în limbă. În concluzie, combinând aceste criterii, uneori suntem siguri că termenul provine din substrat“, conchide Ion Giurgea.

Influența substratului în limba română este mai amplă decât mulțimea cuvintelor moștenite. Dar nu face obiectul acestui articol.

Câte cuvinte traco-dace sunt în dialecte

Limba română are patru dialecte: dacoromân, aromân (macedoromân), meglenoromân și istroromân. Cele 90 de cuvinte din lista de cuvinte „sigure“ a lui Grigore Brâncuș sunt cuprinse integral în dialectul dacoromân, în care este scris și acest text. Celelalte dialecte includ mai puține. „Astfel, dintre cele 90 de cuvinte (…), lipsesc în aromână 29, în meglenoromână 41, iar în istroromână 64“, scrie Grigore Brâncuș.

Noutățile din DELR

În cazurile unor cuvinte, noul DELR oferă și soluții diferite față de cele adoptate de Grigore Brâncuș. Prin urmare, și numărul de cuvinte considerate ca fiind din substrat va fi probabil altul la finalizarea dicționarului. „Sunt mici deosebiri față de Brâncuș, în ambele direcții. Câteodată am adăugat un cuvânt pe lista celor de substrat, alteori am eliminat o ipoteză. Dar, în general, soluțiile noastre corespund celor din lucrările lui Brâncuș“, subliniază Ion Giurgea.

„Noi, în multe cazuri, dăm mai multe soluții, cu grade diferite de probabilitate, deci este vorba de etimologii nesigure. S-a întâmplat ca unele cuvinte date de Brâncuș ca probabil din substrat să le considerăm mai probabil de altă origine, din latină, de exemplu. Uneori nu am respins complet soluția lui Brâncuș, ci am admis-o printre alte soluții posibile (de pildă, la «băga»). Sunt și cazuri în care am adăugat cuvinte de substrat la lista lui Brâncuș, de exemplu, «buburuză», susținut de comparația cu albaneza“, spune cercetătorul.

„Este mai prudent să vorbim de «substrat» decât să identificăm sursa unui cuvânt ca tracă, dacă, iliră sau alta.“ – Ion Giurgea, cercetător științific I la Institutul de Lingvistică al Academiei Române „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti“

Pe lângă „buburuză“, autorii noului dicționar etimologic adaugă pe lista cuvintelor traco-dace, printre altele, „burtă“. „La noi, «burtă» e posibil de substrat. La Brâncuș nu apare în «Vocabularul autohton». În «Tratat» apare, dar pe o listă de cuvinte asupra cărora există îndoieli în privința explicației prin substrat. Ca și în cazul termenilor «copil» și «brânză», «burtă» nu a fost cuvântul de bază pentru această noțiune. În limba veche, cel mai folosit era «pântece», care este din latină“, spune Ion Giurgea.

În schimb, autorii noului DELR consideră că „băiat“ și „codru“ aparțin mai degrabă fondului latin moștenit decât substratului. În cazul cuvântului „băiat“, autorii dicționarului au optat pentru ipoteza formării în română de la o bază latină. „Verbul «băia» – a alăpta, a crește un copil, a naște – este explicat prin latinescul «baiulare» – a purta; a fi însărcinată.“ „Băia“ mai este folosit în Banat și în Transilvania.

„La «codru», opinia majoritară a fost că nu e nevoie și de o sursă de substrat. Într-o primă variantă, am admis și posibilitatea unei a doua surse, pe lângă cea latină («quadrum»), numai pentru sensul de «pădure». Latinul «quadrum» explică sensurile «bucată» (dintr-un aliment) și «parcelă». Apoi, discutând și cu specialiști în albaneză, am renunțat la această posibilitate. Toate sensurile din română se găsesc și-n albaneză. Iar în albaneză se explică prin împrumutul din latină. De la sensul «parte dintr-o pădure» s-a ajuns la sensul de astăzi al cuvântului“, spune cercetătorul.

Iar acestea nu sunt singurele diferențe față de listele lui Grigore Brâncuș, spune Ion Giurgea. „Dacă ne uităm pe lista dată de «probabile», mai sunt niște deosebiri. Am eliminat «băl» (păstrând doar slava, ca etimologie sigură), «chelbe» (posibil latin), «creț» (dat ca probabil latin), «dărâma» (sigur latin). Din lista de «sigure» am eliminat pe «ciuf» (probabil element vechi germanic pătruns în latina târzie). Am mai introdus, ca probabil de substrat: «brândușă», «brei» (nume de plantă), «caciur» (pestriț), «cârlig», «ciopată» (ciozvârtă, bucată), «ciung», «doină». Iar ca posibil de substrat: «bătucă» (stomac al păsărilor, pipotă), «băț» (pe lângă alte soluții – latină, slavă –, toate problematice), «bordei», «bulgăre», «bulz», «buș» (pumn), «butuc», «carâmb», «cățăra», «corcoduș», «cucă» (vârf izolat, colină).“

Așadar, față de cele 128 de cuvinte inventariate de Grigore Brâncuși, noul DELR adaugă 20 și elimină 7. Astfel că totalul cuvintelor din limba română cu originea în substrat urcă deocamdată la 141. Însă autorii noului dicționar etimologic au finalizat abia litera D.

Ponderea în fondul principal lexical

Cât înseamnă ca pondere cuvintele din substrat în fondul principal lexical al limbii române? Cercetătorul Ion Giurgea consideră relevante informațiile din „Vocabularul autohton al limbii române“, de Grigore Brâncuș, lucrare apărută în 1983. Ion Giurgea spune că autorul citează „lista fondului principal de cuvinte stabilită de Alexandru Graur“.

În „Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române“, din 1954, Alexandru Graur inventaria 1.419 cuvinte. „Din acestea, de substrat ar fi 37 (așadar, 2,6%), iar din latină, 827 (58,2%)“, spune Ion Giurgea.

În „Istoria limbii române“ (2018), respectând criteriile utilizate de Alexandru Graur, Grigore Brâncuș actualizează la 52 numărul cuvintelor din substrat ajunse în fondul principal lexical al limbii române.

Au vorbit geții și dacii aceeași limbă?

Din sintagma „traco-dac“, prin care Grigore Brâncuș identifică substratul, lipsește cuvântul „get“. Au fost geții și dacii de aceeași etnie? Au vorbit aceeași limbă? În DEX 2009, la definiția pentru „get“, primele sensuri sunt (la plural) „nume dat de greci dacilor“ și (la singular) „persoană care făcea parte din populația băștinașă a Daciei“. Totuși, istoricii sunt mai rezervați în a echivala cele două denumiri.

Prof. univ. dr. Sorin-Cristian Ailincăi predă la Universitatea din București cursul „Traci, geți și daci în izvoarele scrise și arheologice“. Este și arheolog. Și conduce, ca manager, Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion“ (ICEM) din Tulcea. Contactat de NewMoney, era pe un șantier arheologic, în județul Tulcea.

În chestiunea etniei geților și a celei a dacilor, Sorin-Cristian Ailincăi subliniază că părerile sunt oarecum împărțite. „Putem, totuși, să le considerăm triburi trace. Sunt interpretări făcute după izvoarele scrise.“

Arheologul spune că „geții sunt primii menționați“, de Herodot (484 î.Hr. – 425 î.Hr.), autorul cunoscutei formulări „cei mai viteji și mai drepți dintre traci“. Herodot îi descrie în contextul expediției lui Darius, regele perșilor, împotriva sciților. „Istoricul antic insistă asupra religiei lor (a geților, n.r.), că se credeau nemuritori și așa mai departe. Pasajul acesta din Herodot este preluat apoi cam de toți autorii antici, într-un fel sau altul, chiar și când se referă la religia dacilor. Totuși, calitatea și profunzimea informațiilor lui Herodot sunt încă supuse criticii“, avertizează profesorul Sorin-Cristian Ailincăi.

„Dacii apar în izvoarele scrise mult mai târziu, odată cu lărgirea interesului romanilor către Dunăre și Pont (Marea Neagră, n.r.). Atunci apar și în vizorul surselor scrise triburile numite de ei «daci». Dacă nu mă înșel, prima mențiune a dacilor o datorăm lui Cezar, în «De bello gallico», în secolul I î.Hr. Aceasta se adaugă unei informații de la Frontinius, care menționează în secolul I î.Hr. numele dacilor“, spune Sorin-Cristian Ailincăi. Frontinius făcea referire la un „eveniment militar“ de la sfârșitul secolului al II-lea î.Hr., când „consulul Minucius Rufus a pus pe fugă o armată constituită de scordisci și daci“, spune arheologul.

„Strabon este cel care precizează că dacii și geții vorbesc aceeași limbă, în secolul I î.Hr. – începutul secolului I d.Hr., și îi localizează în zone diferite. Zice că geții erau de o parte și de alta a Dunării, spre Pont, și dacii locuiau spre Germania, spre izvoarele Istrosului (Dunării, n.r.). Chiar și așa, istoricii din Antichitatea romană nu sunt foarte constanți în această privință și preferă de multe ori denumirea de «geți», chiar și atunci când consemnează unele evenimente legate de Burebista sau Decebal. De aici, și o serie de confuzii. Mai mult decât ce transmit izvoarele scrise nu pot să vă zic“, conchide Sorin-Cristian Ailincăi.

„Putem să zicem: «Uitați care e părerea lui Strabon. Uitați care este părerea lui Iordanes, ce scria împăratul Traian, ce zicea doctorul împăratului Traian – Criton –, ce ziceau Cassius Dio, Dion Chryssostomos, Trogus Pompeius și alții». Dar, dacă tragi linie după toate sursele scrise, nu cred că se poate ajunge la o concluzie clară și atât de categorică. «Ăștia erau daci, ăștia erau geți.» «Când s-au format aceste comunități.» «Ei vorbeau cam aceeași limbă» – nici asta nu avem de unde să știm cu certitudine, putem doar presupune“, subliniază profesorul. „Nu trebuie să luăm ad litteram tot ce zic anticii. Trebuie să interpretăm, cumva, și prin prisma interesului lor“, subliniază Sorin-Cristian Ailincăi.

„Alexandru Vulpe (academician decedat în 2016, n.r.) presupunea existența unei posibile lingua franca, pentru că, de-a lungul timpului, există o tendință de unificare în tradiția materială în zona Dunării Inferioare, încă de la sfârșitul secolului al IX-lea î.Hr., odată cu apariția fenomenului Basarabi (considerat fie cultură arheologică, fie complex cultural, n.r.), spune Sorin-Cristian Ailincăi. Fenomenul Basarabi s-a manifestat pe o întindere considerabilă, din provincia sârbă Voivodina de astăzi până la Nistru. „O răspândire a unor elemente de cultură materială pe zone atât de vaste trebuie însă să fi avut la bază un set de valori sau tradiții comune. Această tendință se păstrează și în perioadele următoare“, explică Sorin-Cristian Ailincăi.

Ce le spune studenților la curs despre geți și daci și cum interpretează? „Le prezint exact izvoarele, le analizăm și îi las pe studenți să-și tragă singuri concluziile. Să ai certitudini pentru o perioadă atât de îndepărtată poate fi uneori destul de periculos. În zona balcanică sunt menționate în ultimele secole ale mileniului I î.Hr. numeroase triburi, care de multe ori apar doar episodic în istorie“, răspunde profesorul.

„Alexandru Vulpe era de părere că exista cumva o legătură între cele două triburi (geți și daci, n.r.). Chiar dacă ele sunt semnalate cronologic diferit și în zone diferite. Găsea potrivit până la urmă termenul de «geto-daci».“ – Sorin-Cristian Ailincăi, profesor la Universitatea din București și manager al Institutului de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion“ (ICEM) din Tulcea

„În privința geților și a dacilor sunt multe asemănări și diferențe, cel puțin din punctul de vedere al culturii materiale, așa cum apar în literatura arheologică, dar, mai ales, sunt unele probleme legate de o identificare geografică clară. În acest sens, putem sublinia că într-un fel se conturează regatul dacic al lui Decebal, în secolul I d.Hr., pe care-l știm, din sursele romane și în urma cercetărilor arheologice, în zona Munților Orăștiei, cu fortificațiile de la Sarmizegetusa, Piatra Roșie, Costești și altele, și altceva găsim la Dunărea de Jos. Aici se pot sesiza și unele diferențe, datorate mai ales unor mai vechi influențe, din spațiul grecesc, tracic, dar și scitic“, spune Sorin-Cristian Ailincăi.

„Pe de altă parte, dacii apar pe «scena politică» în timpul lui Burebista, în contextul mai multor evenimente. Pe baza puținelor izvoare scrise, este totuși greu să delimităm geografic formațiunea pe care o conducea inițial acesta și care a fost capitala sa. În aceste condiții, să nu uităm că Strabon îl considera pe Burebista bărbat «get»“, amintește profesorul. „Există unii cercetători care chiar plasează capitala lui Burebista la sud (Popești) sau la est (Răcătău) de Carpați. Este posibil ca între epoca lui Burebista și cea a lui Decebal să se producă o serie de schimbări, pe care din păcate nu le cunoaștem, sau poate că informațiile transmise de istoricii antici nu sunt destul de precise“, atrage atenția Sorin-Cristian Ailincăi.

„Alexandru Vulpe era de părere că exista cumva o legătură între cele două triburi, chiar dacă ele sunt semnalate cronologic diferit și în zone diferite. Găsea potrivit până la urmă termenul de «geto-daci». A fost poate cea mai importantă voce din ultimii 30 de ani în arheologia românească. Domnia sa considera că uniunea tribală geto-dacă, dacă a existat, avea rădăcini mult mai vechi, încă din perioada fenomenului Basarabi. Dar vedeți că Herodot nu zice nimic. Îi menționează pe geți ca un trib tracic la Dunărea de Jos, însă cam atât se întindea harta lui cognitivă“, adaugă profesorul.

Pentru aprofundarea subiectului, Sorin-Cristian Ailincăi recomandă în primul rând lucrarea postumă a lui Alexandru Vulpe, „Protoistoria României“ (2020). „S-a abuzat în ultimele decenii, dându-se o conotație politică termenului geto-daci, ca implicând, în mod preconceput, o deplină unitate etnică, lingvistică sau culturală și istorică, ceea ce a atras, în ultima vreme, critici asupra utilizării, chiar și formale, a acestei denumiri“, scrie academicianul Alexandru Vulpe.

„O analiză foarte amănunțită și pertinentă o putem găsi și la Zoe Petre, în «Practica nemuririi» (2004)“, recomandă Sorin-Cristian Ailincăi.

Concluzia profesorului Sorin-Cristian Ailincăi? „Nu se poate genera o părere unanimă că (geții și dacii, n.r.) au fost același popor. Sau că sunt două triburi diferite. Sau că au vorbit aceeași limbă. Nu știu cum se poate dovedi. Și nici dacă vom ști vreodată lucrul ăsta.“

O versiune a acestui articol a apărut în numărul 187 al revistei NewMoney.

ILUSTRAȚIE: Vali Ivan