Cum arată Războiul Rece dintre Rusia și Occident, în contextul conflictului din Ucraina

Războiul Rece nici nu s-a încheiat vreodată, pentru că nu a fost niciodată sinonim cu existența Uniunii Sovietice. Războiul actual declanșat de președintele rus Vladimir Putin, provocarea Chinei și reînvierea unității Occidentului dovedesc că este un dat geopolitic, iar deznodământul ar putea fi decis de războiul din Ucraina.

Regimul mafiot de la Moscova, simțindu-și securitatea amenințată de un stat vecin mult mai mic și care, spu­ne Kremlinul, nici nu prea este un stat suveran, ci doar „o marionetă a Occidentului“, a simțit nevoia să muște bucăți din teritoriul acestuia. Negocierile nu au dat roade, așa că Moscova a declanșat invazia.

Este anul 1939 și regimul de la Kremlin este condus de Iosif Stalin, iar statul vecin se numește Finlanda. Stalin a oferit un schimb de teritorii – voia insulele finlandeze pentru a le folosi ca avanpost militar în Ma­rea Baltică, dar și control asupra istmului Carelia (limba de pământ dintre Golful Finic și Lacul Ladoga, situată în nord-vestul Rusiei și pe care se afla Leningradul, ac­tualul Sankt Petersburg). Stalin oferea la schimb un ținut întins, dar mlăștinos, în Carelia sovie­tică, la frontiera cu Finlanda. Spre surpriza dictatorului de la Krem­lin, finlandezii au respins propunerea. O țară cu doar patru milioane de locuitori și o armată mică a sfi­dat colosul sovietic cu o populație de 170 de mili­oane de oameni și una dintre cele mai mari forțe mi­li­tare ale lumii.

Sovieticii au invadat, dar militarii finlandezi au reu­șit să respingă atacurile sovietice timp de câteva luni. Rezistența lor a atras atenția Occidentului. Premierul britanic de atunci, Winston Churchill, și alți lideri europeni au salutat curajul finlandez, numai că admirația a rămas retorică – puterile occidentale nu au trimis arme, nici gând să intervină militar.

În cele din urmă, finlandezii au ieșit cu fruntea sus, dar au pierdut un răz­boi de uzură la finalul căruia au fost nevoiți să cedeze mai mult teritoriu decât ceruse inițial Stalin, amin­tește Stephen Kotkin într-un comentariu publicat de revista americană Foreign Affairs.

La fel, dar mai la Est

Dând timpul înainte, găsim un despot de la Kremlin, același tip de invazie asupra unei țări mult mai mici, pe care credea că o va supune rapid. A mizat pe declinul Occidentului și pe faptul că decadenții americani vor deplânge soarta unei țări mici și slabe, dar doar atât, pentru că nu îi vor sări în aju­tor. Numai că despotul a calculat greșit, căzând în cap­cana propriei propagande.

Occidentul e treaz și unit și se aliniază în spatele Sta­telor Unite ale Americii, care preiau decisiv comanda. Suntem în anul 1950, despotul este același Sta­lin, dar, de data aceasta, Coreea de Sud este inva­dată de către trupele nord-coreene după ce Kremlinul dăduse undă verde omologului de la Phenian, Kim Ir-sen. Spre surpriza lui Stalin, SUA, în baza unei rezo­luții a Organizației Națiunilor Unite (ONU), au reușit să coaguleze rapid o forță militară internațională. For­țele ONU au ajuns în sudul Peninsulei Coreene și au îm­pins forțele nord-coreene spre frontiera cu China.

Doar că, profitând de o eroare gravă de intelligence a Washingtonului, Stalin a reușit să-l convingă pe liderul de la Beijing, Mao Zedong, să intervină militar masiv, luând prin surprindere forțele ONU conduse de Statele Unite. Acestea au fost nevoite să se retragă și astfel teritoriul a fost divizat între nord și sud, așa cum este și astăzi.

Agresiune cu recurență

Ajungem în prezent. Iosif Stalin și Uniunea Sovietică au dispărut de niște de­cenii din peisaj. La Kremlin se află Vladimir Putin, un despot (aparent) mai light, iar Rusia este o putere de mâna a doua, nu mai puțin periculoasă însă, grație arsenalului sovietic moștenit, dreptului de veto din Consiliul de Securitate al ONU, dar și pe fondul urii față de Occident.

Când Putin a atacat în februarie Ucraina, i-a negat suveranitatea și a considerat-o un pion în mâinile duș­ma­nilor Rusiei, se aștepta la aceeași reacție internațio­nală precum față de invazia lui Stalin din 1939 în Finlanda – mult zgomot de pe margine, lipsă de unitate și de acțiune.

Până acum, ce se întâmplă în Ucraina seamănă mai curând cu invadarea Coreei de Sud din 1950, doar că de data aceasta europenii au preluat inițiativa înaintea Statelor Unite ale Americii. Agresiunea brutală a lui Putin și curajul ucrainenilor de la civili sau militari la pre­ședintele lor, Volodimir Zelenski, i-au scos din lân­ce­zeală pe occidentalii europeni. Asemenea finlande­zi­lor, ucrainenii și-au păstrat onoarea și, de data aceasta, și Occidentul.

Ce ne demonstrează toate aceste trei paralele nu este că istoria se repetă, ci mai curând că așa cum se scria acum ceva timp la fel se scrie și acum. Eternul im­perialism rus poate fi invocat ca o explicație facilă și acum, ca și când ar fi un soi de predispoziție cultu­rală înnăscută către agresiune. Nu este așa. Invers, ar fi, la fel, simplist să vedem invazia Rusiei în Ucraina doar ca o reac­­ție la imperialismul occidental (sub for­ma extinderii NATO), când de fapt acest tip de agre­siune precede cu mult existența NATO.

Aceste episoade recurente ale agresiunii Rusiei, dincolo de diferențele de la epocă la epocă, reflectă aceeași capcană geopolitică pe care conducătorii ruși și-au întins-o mereu și mereu. Mulți ruși își văd țara drept o putere providențială, o civilizație distinctă având o misiune specială în lume, numai că tot ce poate Rusia nu se ridică la înălțimea acestor fantezii.

Așa se face că, din când în când, conducătorii lor re­curg la o hiperconcentrare a puterii într-un efort coercitiv de a reduce cumva decalajul față de Occident. Invariabil, totul evoluează către un tip de regim dictatorial. Amestecul de slăbiciune și grandoare îl deter­mină însă pe liderul autocrat să exacerbeze exact problema care a permis apariția lui.

După 1991, când decalajul față de Occident s-a adâncit și mai mult, fantezia geopolitică a Rusiei a re­zistat. Și va rezista până când conducătorii ruși vor decide să facă alegerea strategică de a abandona imposibilul – să caute să devină cu orice preț o superputere egală Occidentului – și, în schimb, să aleagă să trăiască cu acest ecart și să se concentreze pe dezvol­tarea internă a Rusiei.

O pauză scurtă

Toate acestea explică de ce sfâr­și­tul Războiului Rece a fost un miraj. Evenimentele din perioada 1989-1991 au fost un lanț de cauze și efecte. În acei ani, Germania s-a reunificat și a rămas în alianța transatlantică, puterea Kremlinului a intrat în declin, trupele sale s-au retras din blocul comunist, micile state europene s-au eli­­be­rat și au adoptat o ordine demo­cra­tică și economia de piață, iar multe dintre acestea au ade­rat după aceea la NATO și la Uni­unea Europeană. Acele evenimente au trans­for­mat viața locuitorilor din țările situate între Germania și Rusia, dar lumea au schimbat-o infinit mai puțin.

În termeni istorici, rivalitatea din­tre ma­rile puteri a luat o pauză cât un clipit.

Între timp, Peninsula Co­re­eană a rămas divizată, China este comunistă și cu pretenții asupra Taiwanului autonom și democratic, pe care ar vrea să-l integreze și cu forța. La fel, dincolo de Asia, rezistența față de pu­terea americană persistă, la fel și pericolul unui Ar­ma­geddon nuclear exact ca în Războiul Rece. Așa­dar, a sus­­ține că Războiul Rece s-a sfârșit în­seam­nă a-l suprapune strict pe durata exis­­tenței sta­tului sovietic.

Mai mult, au avut loc schim­bări structurale din 1991 încoace, și nu doar în tehnologie. Dacă inițial China era partenerul junior al ordinii alternative celei occidentale, acum Rusia joacă acest rol. Și locul com­­pe­tiției marilor puteri s-a mutat – din Europa în Indo-Pacific. Iar fundamentele acestei mutări s-au pus în Al Doilea Război Mondial și doar s-au consolidat în timpul Războiului Rece, comentează Stephen Kotkin în textul publicat de Fo­reign Affairs.

În cazul Chinei, anul istoric este 1979, când liderul chinez Deng Xiaoping a normalizat relațiile cu SUA, iar Partidul Comunist a îngăduit liberalizarea economiei, ceea ce a dus la o creștere exponențială a eco­no­­miei chineze și a puterii ei globale. Este și anul Re­vo­lu­ției Islamice din Iran, care a reverberat mult în afara țării. Tot atunci, în plină stagflație și anomie socială, „revoluția“ Reagan-Thatcher relansa sfera de influență anglo-americană concentrată pe piețele libere, ceea ce a stimulat decenii de creștere economică.

Unul dintre efectele politice? Stânga a fost nevoită să se mute mai spre centru, odată cu venirea la pu­tere a noilor laburiști conduși de Tony Blair în Marea Britanie și a noilor democrați conduși de Bill Clinton în SUA.

Acest cocktail remarcabil între China leninist-ca­pi­ta­listă, islamul politic ajuns la putere și Occidentul revigorat a remodelat ordinea mondială cel mai profund de la transformarea postbelică a Germaniei și a Japoniei.

Războiul Rece nu s-a sfârșit

Convingerea eronată că Războiul Rece a luat sfârșit odată cu disoluția Uniunii Sovietice a împins Washingtonul să ia decizii fatale de politică externă. Crezând că rivalitatea ideologică s-a tranșat definitiv în favoarea lor, factorii de decizie ame­ricani au încetat să mai vadă SUA drept fundament al Occidentului. Iar Occidentul nu este o geogra­fie, ci o matrice de valori și instituții – libertatea in­di­vi­duală, proprietatea privată, domnia legii, eco­nomii des­chise și opoziție politică –, matrice care nu cuprinde doar Europa de Vest și Ame­­rica de Nord, ci și Australia, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan și multe alte locuri.

În locul conceptului de Occident, o mare parte din elita americană a îmbrățișat viziunea unei ordini in­ter­na­ționale liberale conduse de SUA, care teoretic ar putea integra toată lumea într-un tot globalizat, chiar și acele so­cietăți care nu împărtă­șesc valorile și insti­tu­țiile occidentale.

Iar fantezia febrilă legată de această ordine liberală planetară a băgat sub preș datul geopolitic. Trei ci­vi­li­zații vechi – China, Iran și Rusia – nu au dispărut pur și simplu odată cu ordinea liberală, iar până în anii ’90 elitele lor demonstraseră că nu au nicio intenție să participe la o ordine globală unică stabilită în termeni occidentali.

Dimpotrivă, China a profitat de integrarea ei în economia globală fără să-și îndeplinească obligațiile economice, nemaivorbind pe acelea de a-și liberaliza sis­temul politic. Iranul s-a apucat să se înarmeze cu sco­pul de a-și supune vecinii în numele propriei securități (ajutat chiar de Statele Unite ale Americii, la momentul invadării Irakului), iar elitele rusești au devenit tot mai iritate de atra­ge­rea spre Occident a fostelor state din blocul sovietic, chiar dacă au profitat din plin de serviciile de spălare de bani oferite de unele firme oc­cidentale. În cele din urmă, Kremlinul s-a repliat pentru a riposta.

În urmă cu aproape două decenii, China și Rusia au început să dezvolte un parteneriat antioccidental în văzul tuturor.

Punctul de fierbere

Lumea se află acum într-un loc în care nu s-a mai aflat niciodată. Pentru prima dată în istorie, China și SUA sunt superputeri în ace­lași timp. Cum am ajuns aici?

China era de ceva vreme principala putere a lumii când cele 13 colonii americane și-au declarat inde­pendența față de Imperiul Britanic. În următoarele două secole, Statele Unite s-au dezvoltat, devenind cea mai mare economie și putere militară din toată istoria lumii. Între timp, SUA și China au ajuns interco­nectate într-un mod foarte profund. Procesul are mai puțin de-a face cu SUA – a fost apropierea preșe­din­telui ame­rican Richard Nixon de omologul său chinez, Mao Zedong, în încercarea de a mări ruptura dintre Beijing și Moscova, apoi decizia istorică a lui Deng Xiaoping de a-i săpa pe sovietici, nu în ultimul rând cuplarea tre­nului chinez la nepotolitul apetit al con­su­matorului american.

În anii ’90, președintele chinez Jiang Zemin a recuperat relația vitală cu părăsita Rusie și al ei complex militar-industrial, dar a păstrat orientarea strategică a țării sale către SUA, ceea ce i-a permis să împace cumva și capra, și varza.

Invadarea Ucrainei de către Vladimir Putin și complicitatea evidentă a lui Xi Jinping au scos Europa din letargia dependenței de energia rusească și din bună­voința față de China datorită relațiilor comerciale. Toată lumea este acum convinsă că Putin nu trebuie să câștige în Ucraina, nu doar de dragul Ucrainei și al Euro­pei, ci pentru strategia pe care SUA și aliații o au în Asia.

Rusia este acum un stat paria, iar relațiile așa cum erau până acum cu China nu mai sunt viabile. Nimic nu este mai important decât unitatea occidentală față de China și Rusia. Și Administrația Biden a făcut un pas important în acest sens, după controversele iscate de retragerea din Afganistan și de lansarea pactu­lui de securitate AUKUS (semnat în septembrie 2021 între SUA, Australia și Marea Britanie, AUKUS are ca prin­cipal obiectiv nu înzestrarea Australiei cu tehno­lo­gie de vârf, ci limitarea pretențiilor Chinei în regiune).

În China, balanța spre Rusia o înclină nu doar Xi. Naționaliștii chinezi dau vina pe NATO și pe Statele Unite pentru războiul din Ucraina și le cer liderilor lor să se apropie și mai mult de Rusia. Sunt radicalii chinezi care vor ca Rusia să câștige, pentru că la rândul lor vor ca țara lor să pună mâna pe Taiwan. În același timp, o parte din elitele chineze au văzut cum serviciile de intelligence occidentale au penetrat regimul lui Putin, cum Rusia a fost scoasă din sistemul financiar global și cum un despot izolat poate ajunge să con­ceapă o strategie de luptă atât de greșită. Se gândesc că a-i permite unui om să deturneze un sistem au­toritar de care beneficiază nenumărate grupuri de interese și să-l transforme într-un fief individual care riscă totul nu este, în definitiv, o idee tocmai bună.

De fapt, suntem în punctul în care Occidentul și-a redescoperit puterile multiple. Transatlantismul a fost declarat mort cu mai multe ocazii, apoi a fost revitali­zat, dar poate niciodată nu a fost atât de puternic ca acum. Chiar și cei mai angajați internaționaliști liberali văd acum că aceste rivalități întrețin Războiul Rece – că lumea în care trăim s-a născut nu în 1989-1991, ci în ’40, când cea mai mare sferă de influență din istorie a fost creată voluntar pentru a contracara Uniunea So­vietică și pe liderul acesteia, Stalin. Este o sferă de in­fluență dorită, nu impusă, și care a oferit pace și pros­peritate, spre deosebire de cealaltă sferă de interese, închisă, coercitivă, adoptată de Rusia și de China cu vecinătățile lor.

La fel de decisive sunt și calități mai puțin tangibile care le-au permis Statelor Unite să conducă nu doar o ordine internațională liberală imaginară, ci mai cu­rând un Occident non-geografic. Liderii americani gre­șesc des, dar pot învăța din asta. SUA și aliații au me­ca­nisme corectoare sub forma alegerilor libere și corecte și o economie de piață dinamică, instituții pu­ternice, societăți civile robuste și instituții de presă independente.

Marele plan chinez

Revenind la cele trei revo­luții din 1979, islamul politic și-a dovedit falimentul, cel mai vizibil în Iran, unde supraviețuiește prin represiune, minciuni, eliminarea opozanților. China se lo­vește de provocări demografice și de alte contradicții din sistemul său de guvernare. Regimul leninist de la Beijing nu prea mai dă semne că vrea să tolereze vastul sector privat, ale cărui dinamism și vitalitate devin o amenințare la existența establishmentului politic. În SUA și în Marea Britanie, sinteza Reagan-Thatcher și-a urmat cursul și a dovedit că sistemele occidentale se pot revitaliza, corectându-și din mers erorile.

China de azi merge pe o strategie similară cu cea adoptată de Germania nazistă și de Japonia imperială, dar făcând tot posibilul să evite războiul – strategia este de a deveni imună la orice blocadă sau regim de sancțiuni. Acum, văzând asediul asupra economiei Rusiei provocat de războiul lui Putin, Xi își va dubla eforturile în direcția acestui plan.

Mulți vor continua dezbaterea dacă dilemele de se­curitate și conflictele dintre marile puteri sunt, în rea­litate, fără sfârșit. Aspectul esențial este aici nu teoretic, ci istoric – arhitectura lumii moderne stabilită prin cel de-Al Doilea Război Mondial a fost păstrată mai mult grație schimbărilor din 1979 și în mai mică măsură datorită celor din 1989-1991. Dacă omenirea atinge acum un nou punct de cotitură depinde în mare măsură de cum se va tranșa războiul din Ucraina. Occidentul fie va irosi redescoperirea forței unității sale, fie o va consolida, reînnoind-o. Și asta va fi decisiv pen­tru noi toți, conchide Stephen Kotkin în textul său publicat de Foreign Affairs.

Istorie

Dacă blocul sino-sovietic ar fi rezistat, Războiul Rece nu s-ar fi sfârșit cum și când știm.

• ÎNCEPUT. În cartea „The War We Are In“, politolo­gul american James Burnham identifica rădăcinile Războiului Rece în crearea, în 1903, de către Lenin a facțiunii bolșevice în sânul Partidului Social Democrat al Muncii din Rusia. A fost înce­putul „lungului răz­boi al comu­niș­tilor în direcția instituirii monopolului lor pe puterea lumii“.
• BLOCUL SINO-SOVIETIC. Un eveniment-cheie al demersului – cuce­rirea Chinei în octombrie 1949. În 1923, Lenin scria că lupta dintre comunism și capitalism va fi decisă în Asia, pentru că acolo trăiesc cele mai mari populații.
• ȘANSA. Când, în 1967, blocul sino-sovietic s-a fisurat, iar preșe­din­tele Richard Nixon a adâncit ruptura, China a devenit aliat de facto al Statelor Unite până la căde­rea Zidului Berlinului.

Acest articol a apărut în numărul 138 al revistei NewMoney.

FOTO: Getty