Turistul proprietar

Ori de câte ori văd un turist apropiindu-se de o statuie, am o strângere de inimă. Uneori, temerile mi se risipesc după câteva clipe, fiindcă îmi dau sea­ma că respectivul vrea doar să cerceteze un detaliu. Alteori însă asist la ritualuri de adjudecare pe care nu ştiu dacă deriva omului contemporan le justifică. S-ar putea să fie vorba mai degrabă de un nou tip de vânătoare şi de un alt gen de trofeu, fie el bust sau statuie ecvestră. Supărător de mulţi turişti percep statuile în faţa cărora se opresc ca pe nişte echivalente ale coarnelor de cerb sau ale blănurilor de urs care le împodobesc cabanele de la munte. Prezenţa în fotografii alături de o operă celebră a devenit un accesoriu identitar, un element prin care, odată întors din concediu, cel fotografiat se legitimează în ochii rudelor, prietenilor şi colegilor de serviciu.

La Praga şi Londra, la München şi Paris, la Lisa­bona şi Florenţa, foamea de trofee culturale se manifestă apăsat. Aflat în preajma unei statui vestite, turistul are o reacţie de orgoliu infantil: o foto­grafiază, urmând ca, ajuns acasă cu ea, s-o pună la treabă pentru omologare. Un viu sentiment al po­sesiunii îl străbate de la ciuf la tocuri şi-l face să privească sculptura ca pe un bun asumabil. Ca pe un obiect de ornamen­tică menit să-l înalţe în ochii semenilor. Statutul de parazit al artei i se potri­veşte mănuşă. De multe ori îi scapă deopotrivă esenţa operei şi măiestria artistului. Îl preocupă doar imortalizarea alături de piatra dăltuită – sino­nimă, în mintea lui, cu ipostaza de cuceritor care a mai înfipt drapelul pe o redută. Şi, fiindcă nu se poate fotografia cu cizma pe gru­mazul celui cu­cerit, adoptă postura cea mai apro­piată şi instituie raporturi de o voioasă familiaritate cu statuia.

De gât cu cezar. Nu există plimbare prin vreun mare oraş al lumii în care să nu vezi aşa ceva. La Roma, între Altarul Patriei, Columna lui Traian şi Colosseum, un neamţ ia statuia lui Cezar pe după umeri, cu aerul că o invită la o bere. În Florenţa, la Palazzo Vecchio, o americancă robustă se opreşte în faţa Victoriei lui Michelangelo, închide complice un ochi pentru cel care o fotografiază şi face semnul victoriei (subtil, nu?) cu mâna dreaptă, mândră de implicarea în treburile Renaşterii. În faţa statuetei lui Manneken Pis, turiştii se plasează pe direcţia jetului de apă izvo­rât din mădularul ţâncului, într-un aranjament scenic demn de spiralele yoghine ale lui Gregorian Bivolaru, autorul apocrif al distihului „De la Bruxelles pân’ la Nisa,/Tot turistul plânsu-­MI-SA“. Doi amorezi calculează în inima Londrei, împreună cu fotograful, distanţa optimă la care ar trebui să se oprească, undeva pe Shaftesbury Avenue, pentru ca săgeata plecată din arcul iubirii să li se înfigă drept în inimă.

Specia colecţionarilor e încăpătoare, iar diversitatea trofeelor, derutantă. Colecţionarii de statui trase în poză nu sunt nici mai ridicoli, nici mai breji decât alţii. Dar au de foarte multe ori un beteşug iritant: se aşază în prim-plan. În loc de statuia lui David, în cadru se prezintă Mimi sau Gigi gesti­cu­lând ferice spre statuia lui David. În loc de Maria Magdalena lui Donatello, te trezeşti cu Fifi sau Titi mânjind taina sculpturii printr-un gest alăturea cu drumul. Ce poţi să mai zici? La fel cum Florenţa Renaşterii a avut nevoie de Medici, turiştii de azi – o bună parte dintre ei – ar avea nevoie de medici.

Amintiri la kilogram. Turistul face parte dintr-un trib planetar de oameni superficiali şi grăbiţi, care îşi transformă de multe ori concediul în goană după palmares. Turistul finuţ, cu şcoală şi statut, e flămând de sculp­tură, însetat de pinacoteci şi hăituit de obsesia punctajului. Trebuie să vadă (şi să consemneze adjudecător-fotografic) mult, cât mai mult – dacă se poate, totul. Indiferent dacă reţine sau nu ceva din cocktailul cultural, are acasă o arhivă între­ţi­nută cu pedanterie de farmacist şi rigoare de revizor contabil. Îl trezeşti din somn şi îţi recită ca pe apă ce şi mai ales CÂT a văzut: 12.849 de statui (416 ecvestre), 215 mănăs­tiri, 88 de viaducte, 329 de po­duri, 167 de muzee, 283 de catedrale, 74 de palate, 10 pinacoteci, 428 de gargui, 16 temple, 51 de obe­lis­curi, 347 de fân­tâni şi 666 (ptiu, drace!) de vitra­lii. Iar dacă nu-l crezi, îţi arată. Fiindcă a fost un tu­rist model şi a fotografiat tot ce-a prins.

E limpede pentru oricine, aparatul de fotografiat ţine loc de medalion, amuletă sau cruciuliţă. Mai degrabă îl desparţi pe Al Bundy de telecomandă decât pe turist de aparat (sau de echivalentele lui high-tech). Un turist fără aparat de fotografiat e pur şi simplu de neconceput. Iar instinctul de proprietate şi de adjudecare îi modifică priorităţile. El nu vrea neapărat să vadă, ci mai degrabă să-şi aducă aminte că a văzut. Nu-l interesează Poussin, Guido Reni sau Vasari, ci imortalizarea momentului când s-a aflat în faţa lor. La urma urmei, câţi trec pe lângă Pietà fără s-o pozeze? Câţi contemplă gran­doarea statuii lui Moise din Basilica di San Pietro in Vincoli fără proptele tehnologice? Câţi se lasă pur şi simplu confiscaţi de frumuseţea unei opere, fără s-o ducă acasă, în sala virtuală a trofeelor?

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *