Spionaj de miliarde: cum controlează China marile companii cu ajutorul hackerilor finanțați de guvern

china hacker securitate cibernetica getty newmoney

Când o companie activă în China ajunge să fie ținta hackerilor chinezi finanțați de guvern are două op­țiuni fie își face bagajele și pleacă, cum a făcut Google după disputa din 2010, fie înghite și ajunge la un compromis dacă vrea să scoată bani din gigantica piață a Chinei. Rio a optat pentru a doua vari­antă, dar abia după ce a învățat o lecție extrem de dură.  

Acest articol a apărut în numărul 47 (27 august – 9 septembrie) al revistei NewMoney

Timp de opt ani, Stern Hu s-a trezit în fiecare dimi­neață la 6. Cu ochii încețoșați de somn, Hu și cei 12 bărbați cu care împărțea celula din închisoa­rea Qingpu (Shanghai) își puneau uniformele cu dungi alb-albastre și se aliniau în fața paturilor supraetajate pentru prima îndatorire a zilei: salutarea gardienilor. „Bună dimineata! Mulțumim că aveți grijă de noi!“

Toți cei din Brigada a 8-a îl știau pe Hu. Mai înalt cu un cap decât toți, bătrânul tăcut de 61 de ani, etnic chinez cu pașaport australian, a fost o vedetă a Grupului Rio Tinto, una dintre cele mai mari companii miniere din lume, înainte de a ajunge în închisoare, în 2010, condamnat de statul chinez pentru furt de secrete comerciale și dare de mită. Un caz în care guvernul de la Beijing susține că acțiunile lui Hu au adus un prejudiciu de aproape o sută de miliarde de dolari industriei chineze a oțelului.

Pentru cei din Brigada a 8-a, Hu era totodată șeful bibliotecii. După micul dejun cu terci de orez și câteva legume murate, Hu își ocupa locul obișnuit dintr-o cameră plină cu rafturi cu cărți. Ar fi trebuit să țină un registru cu cine împrumută cărți, dar unul dintre colegii de închisoare spune că lăsa de fapt pe fiecare să facă ce vrea. La 9 seara când celulele se închid automat, se așeza în pat și adormea în sforăitul colegilor de celulă.

După ce a terminat cu autodenunțul, a scris pagini întregi în care regreta ce a făcut, apoi prin munca la bibliotecă și buna purtare ca deținut, Hu a reușit să-și reducă pedeapsa de la zece la opt ani. Pe 4 iulie, unul dintre cei mai importanți directori ai unei companii occidentale, un om care a avut acces la culisele unei închisori chineze, a fost eliberat.

ȚINTA. Din poziția de reprezentant-șef al Rio Tinto la Shanghai, Hu a ajutat gigantul minier să exploateze la maximum miracolul economic chinez, marcând pro­fituri-record. Sute de milioane de tone de minereu de fier furnizate de Rio Tinto și vândute de Hu au fost transformate în mașini, poduri sau zgârie-nori. În 2009, relațiile Rio cu China s-au deteriorat, când Hu și alți trei colegi au fost arestați – victimele unei campanii țintite împotriva gigantului minier, după cum susțin surse suspuse. O campanie care a presupus o opera­țiune majoră de hacking și care a adus un prejudiciu de peste un miliard de dolari pentru Rio.

Ce s-a întâmplat în Rio nu a fost pe deplin dezvăluit.  Oficiali ai companiei au refuzat să comenteze orice întrebare pentru acest articol, iar guvernul de la Beijing a negat că la mijloc ar fi fost o campanie orches­trată și îndreptată împotriva gigantului anglo-australian. Pe parcursul celor trei ani de investigație în care au fost consultate peste 20 de surse – oficiali din guvernul trecut și actual, din serviciile de informații, foști și actuali angajați ai Rio Tinto, consultanți etc. – au ieșit la iveală detalii despre arestarea și încarcera­rea lui Hu, despre relațiile companiei cu oficiali chinezi și despre operațiunea de hacking. Cum era de aș­tep­tat din cauza sensibilității subiectului, toate sursele au rămas sub protecția anonimatului. Pentru mulți, a fost o experiență traumatică – cea mai neagră din cari­eră, spune un fost director executiv. A rezultat portretul-robot al modelului de spionaj deja faimos al hacke­rilor chinezi având ca ținte corporații mari occi­den­tale. Este totodată o poveste-avertisment despre capa­citatea Chinei de a influența astfel comerțul mondial.

EVOLUȚII. Acum vreo 60 de ani, liderul suprem al Chinei, Mao Zedong, prezicea că țara sa va deveni cel mai mare producător de aluminiu al lumii. Pentru a-și autoîndeplini profeția și în scop propagandistic, a pus în aplicare un plan național ca fiecare comunitate rurală să-și construiască propriile furnale de oțel. Doar că oțelul obținut numai oțel nu era.

La în­ceputul anilor ’50, producția anuală de oțel a Chinei era de aproape 160.000 de tone, cantitate cu care poate fi ri­dicat un singur zgârie-nor. După reformele econo­mice care au avantajat companiile private, cifrele au explodat. La nivelul anului 2003, China producea deja 200 de milioane de tone de oțel anual, suficient pentru a ridica 3.000 de clădiri de talia Empire State Building.

O creștere exponențială chiar dacă există puțin minereu de fier de calitate în China – trebuie supraîn­călzit, purificat și amestecat cu oxigen pentru a-l trans­forma în oțel. Drept urmare, baza au fost importurile de la giganți globali precum Rio Tinto. Fondat în 1873 de finanțiști londonezi care încercau să vândă minele de cupru Rio Tinto deținute de guvernul spa­niol, compania a devenit unul dintre cele mai mari con­glomerate internaționale cu operațiuni pe trei continente și care vinde orice, de la diamante la pudră de talc.

În mod tradițional, piețele de minereu de fier produc randamente modeste. Cei mai mari cumpărători și vânzători din fiecare regiune își negociază anual prețul. Un model care a funcționat bine în timpul anilor ’90, când combinatele japoneze erau cei mai mari clienți, iar prețul se menținea constant între 10 și 15 dolari pe tonă.

Dar cererea uriașă din China a schimbat totul. În 2005, prețul de referință mondial s-a dublat. Când Rio și-a trimis negociatorii în China pentru a încheia un contract, au dat peste ceva complet diferit de ceea ce știau în Japonia.

La acel moment, China avea circa 4.000 de produ­că­tori de oțel, fie giganți controlați de stat, fie afaceri de familie. Acești cumpărători de minereu acționau de fapt ca niște comercianți – puneau mâna pe un contract de un an, apoi revindeau marfa mai departe pentru un mic câștig pe piața liberă. Informația că fiul directorului Rio Australia, Sam Walsh, a fost abordat în Australia, a ajuns la directorii Rio. Un coleg din China pe care acesta l-a avut în cadrul programului de MBA a discutat un posibil contract de acest gen cu livrare către un anumit port la un anumit preț. Oferta i-a fost respinsă.

În 2006, înainte de criză, Rio anunța un profit-record pentru a doua jumătate a anului, în parte datorat vânză­rilor de aproape două miliarde de dolari către China. Avea să vină însă criza din 2007 care a pus sub semnul întrebării însăși supraviețuirea Rio Tinto.

TENSIUNI, RIVALITĂȚI ȘI SPIONAJ. În mai 2007, Tom Albanese devenea CEO al Rio. La câteva luni de la numirea ca CEO, au început să circule zvonuri că BHP Billiton, cel mai mare rival al lui Rio, urmărea o preluare ostilă. Care s-au confirmat în noiembrie, când BHP a făcut o ofertă de 150 de miliarde de dolari, cea mai mare făcută vreodată în istoria corporațiilor. Rio a respins-o, preluarea a devenit ostilă, iar supra­viețuirea companiei a devenit miza mandatului lui Albanese.

Câteva luni mai târziu, a picat și bomba – compania de stat Aluminum Corp of China sau Chinalco (foto) a ieșit la cumpărături peste noapte și a cumpărat fără vreun avertisment 9% din pachetul de acțiuni. Guvernul chinez devenea practic cel mai mare investitor al Rio, iar demersul a fost înțeles ca o tentativă de a bloca preluarea ostilă orchestrată de BHP.

În paralel cu acțiunea Chinalco, directorii Rio au observat că laptopurile și computerele au început să reacționeze ciudat, e-mailurile se deschideau și se în­chideau singure. Alarmați, au contactat MI5, servi­ciul de intelligence britanic, care la început nu s-a arătat interesat de poveste. Câteva săptămâni mai târ­ziu, lucrurile s-au schimbat însă la sediul de lângă London Bridge – cineva din partea Rio a fost convocat. I s-a comunicat că toate canalele de comunicare – e-mail, telefoane, sms-uri, transfer de date – sunt monito­ri­zate de serviciile a șase state. Majoritatea sunt forțe prietene, dar „ar trebui să vă faceți griji în privința chinezilor“, le-a atras acesta atenția.

MI5 le-a recomandat să angajeze un consultant britanic. Pentru a contracara monitorizarea, cei de la Rio au ales varianta telefoanelor de unică folosință („burner“), iar pentru protecția ședințelor și a altor întâlniri sensibile să folosească o cameră fără ferestre numită „buncărul“. Au început să folosească nume de cod – Rio Tinto a devenit Robert, BHP a fost botezat William, iar strategia de apărare în fața preluării ostile a primit numele de Manchester.

Doar un număr mic de directori au fost informați că hackerii chinezi au penetrat sistemele companiei. Cu toții s-au concentrat pe preluarea ostilă care s-a oprit în 2008 din cauza crizei financiare. O perioadă, producătorii chinezi de oțel nu au mai cumpărat minereu de fier, unii chiar și-au întrerupt contractele în curs, refuzând să mai descarce marfa.

PLANUL DE SALVARE. Albanese a încercat să țină Rio pe linia de plutire, sub povara unei datorii care ajun­sese la 40 de miliarde de dolari. Au fost puse pe masă două strategii de salvare. Fie o ieșire pe piața de capital pentru a atrage bani (strategia a fost botezată Glas­gow), fie să accepte un pachet financiar salvator de la Chinalco la schimb cu dețineri în active-cheie (strategia Colleen). A avut câștig de cauză Colleen.

Pe 12 februarie 2009, Albanese a semnat un acord cu Chinalco în va­loare de 19,5 miliarde de dolari sub formă de cash și bonduri convertibile. Mutarea a dus însă la prăbu­șirea rapidă a acțiunilor Rio.

Agitația a continuat chiar și după ce China a anunțat un pachet de sti­mulare de 585 de miliarde de dolari, care ar fi zguduit din temelii piața de minereu de fier. Președintele Rio, Jan du Plessis, a închis ochii și a luat decizia. În iunie, compania a anunțat că retrage înțelegerea cu Chinalco și va ieși după bani pe piața de capital (a revenit la operațiunea Glasgow). În spațiul public, chinezii au păstrat un ton diplomatic, în culise erau însă extrem de furioși. Au rupt contractul și contactul cu Rio.

Cu sau fără acest balamuc, combinatele chineze aveau nevoie de materie primă, iar Rio – de mari consumatori care să-i cumpere marfa. Negocierile privind prețul la minereul de fier nu au decurs bine în 2009, lu­cru predictibil. Producătorii erau reprezentanți de Asociația chineză pentru fier și aluminiu (CISA), un grup de lobby cu legături la Beijing.

Fără marii consumatori chinezi în timpul crizei financiare și pe fondul creșterii prețurilor pe această piață, Rio avea nevoie de revenire. A urmat o întâlnire de gradul zero în Hong Kong între directorii Rio: ce ar trebui făcut în privința Chinei? Printre participanți se afla și Hu.

ÎNCEPUTUL SFÂRȘITULUI. Hu a devenit parte a Rio în 1996 ca reprezentant de vânzări. A urcat rapid în ierarhia companiei. În China, responsabilitatea lui era să se întâlnească cu potențiali clienți și să gestioneze contractele curente pe care Rio le avea în această țară. Echipa aflată la Hong Kong a decis să anuleze contractele pe termen lung în cazul celor mai „răi“ clienți și să schimbe o parte dintre contractele pe un an în contracte de trei luni. Dacă prețurile aveau să continue să crească, era o mutare care avea să-i coste pe chinezi sute de milioane de dolari.

Hu a fost trimis la Shanghai să rafineze propunerea pentru a fi prezentată comisiei executive a Rio. Doar că pe 5 iulie, agenți ai Ministerului chinez de Interne au ajuns la sediul Rio din Shanghai cu mandate de percheziție. Au intrat în biroul a patru angajați și au luat documente, calculatoare, stickuri de memorie. Hu a fost arestat la vila în care locuia într-o suburbie prosperă a metropolei. Invocând că este o reținere ce ține de siguranța națională, Hu și ceilalți trei colegi au fost ridicați fără să se știe unde anume vor fi duși și încarcerați. Se știa un singur lucru – dacă ajungea să fie condamnat pentru mită și obținere de secrete de stat, Hu risca inclusiv pedeapsa cu moartea. Jude­când după momentul arestării și că autoritățile chineze s-au implicat direct prin Ministerul de Interne, cei de la Rio s-au gândit că totul poate fi o răzbunare pentru anularea înțelegerii cu Chinalco.

În august, Hu și ceilalți trei colegi au fost oficial puși sub acuzare, dar într-o versiune ameliorată cumva acu­zația de spionaj contra statului chinez a fost înlo­cuită cu cea de furt de secrete comerciale. O ușurare, pentru că astfel Hu a scăpat de condamnarea la pe­deapsa capitală.

PARTENER, NU CLIENT. Între timp, Rio făcea eforturi să restabilească relațiile cu China. Spre finalul anului, Albanese împreună cu Mivil Deschenes, un fost înalt ofițer în armata canadiană, se aflau în biroul din New York al unuia dintre puținii oameni ai planetei cu acces direct la cel mai înalt nivel în guvernul chinez – Henry Kissinger. Fostul secretar de stat al SUA le-a spus în mod clar directorilor Rio că nu poate face nimic pentru cei patru încarcerați. Totuși a fost angajat într-un contract în valoare de cinci milioane de dolari, potrivit presei australiene, informație pe care reprezentanții Kissinger Associates nu au dorit să o comenteze.

În lunile care au urmat, Kissinger i-a pus pe șefii Rio să se gândească la o singură și recurentă întrebare – cât de mult își doresc să fie prieteni cu China? Răs­punsul a venit rapid: enorm de mult.

Procesul celor patru a început pe 22 martie 2010, cu ușile închise, fără presă. Procurorii le-au povestit juraților că un producător chinez i-a dat lui Hu suma de 150.000 de dolari pentru a obține un contract pe termen lung și că a folosit o companie din Hong Kong a unui prie­ten pentru a primi alți 300.000 de dolari pentru un contract cu un alt client. Soția lui Hu a depus mărturie că a adus banii acasă și i-a pus în seif. În fața dovezilor, Hu a pledat vinovat și a recunoscut că a primit mitele respective. Când soarta angajaților săi se decidea, Alba­nese se afla chiar în China, dar nu pentru a ur­mări procesul. Rio și Chinalco ajunseseră la un acord de 1,4 miliarde de dolari pentru a dezvolta în comun una dintre cele mai mari rezerve de resurse minerale – Simandou, situat în Guinea (vestul Africii). Înțele­ge­rea era parte a planului pus la punct de Rio împreună cu Kissinger de a împăca astfel China, transformând-o din client în partener.

La câteva zile, Curtea i-a condamndat pe cei patru sub acuzația de accesare de secrete comerciale și primire de mită. În motivare se arată că Hu le-a cerut colegilor din China și contactelor pe care le avea în industrie să îi trimită informații confidențiale despre prețurile BHP, despre operațiunile CISA sau despre eforturile chinezilor de a influența tranzacțiile zilnice cu mi­nereu. Doar că informațiile pentru care a fost acuzat că le-a furat sunt genul de lucruri pe care un angajat al unei mari companii implicate în negocieri comerciale este chiar de așteptat să le facă. Doar că în sistemul chinez, secretele de stat sunt ceea ce guvernul de­finește că sunt. Hu a fost condamnat la zece ani de închisoare, ceilalți la 7, 8 și 14 ani.

Rio i-a concediat pe toți rapid, după verdict. „Sunt foarte decis să nu las acest comportament inaccepta­bil al celor patru să împiedice cumva Rio Tinto de la construirea unei relații importante cu China“, a spus Albanese într-o declarație oficială. Și odată cu mutarea lui Hu în închisoarea Qingpu, Rio deschidea un nou capitol în relația sa cu China.

Prețul de referință anual stabilit pentru minereul de fier, sursa atâtor conflicte, a fost stabilit în anul acela de rivalul BHP și de compania braziliană Vale SA, în timp ce Rio nu a mai jucat un rol activ în negocieri și a acceptat cotația.

În 2011, a fost creat un joint-venture prin care Rio transfera către Chinalco din expertiza sa în descoperirea și exploatarea de minereuri. Într-un gest simbolic de prietenie, Rio a sponsorizat eforturile de cercetare a secretelor metalurgice pe care le ascunde legendara armată a soldaților de teracotă veche de 2.200 de ani. Albanese a început să vină tot mai des în China, aproape de zece ori pe an.

Astăzi, noua garnitură de directori ai Rio vorbesc în aparițiile televizate despre perspectivele de creș­tere economică a Chinei care sunt indestructibil le­ga­te de ale Rio, spun ei. Dincolo de această retorică amicală, surse apropiate care au acces la informații privind măsurile de securitate prevăzute de Rio spun că ori de câte ori relația cu China se tensionează pe vreun aspect, este pregătită evacuarea tuturor anga­jaților pe care îi are în China. La un moment dat, scenariul de evacuare presupunea organizarea unei conferințe de presă false în Singapore ca acoperire pentru ieșirea acestora din țară. Iar cei de la Rio au mers până acolo încât au închiriat un întreg hotel.

La ieșirea din închisoare a lui Hu pe 4 iulie anul acesta, niciuna dintre camerele de luat de vederi sau de fotografiat nu au reușit să prindă momentul. Presa speculează că primul lucru a fost să-și întâlnească soția, alții că și-a vizitat părinții în nordul Chinei înainte de pleca spre Australia, fiind și cetățean australian. Odată ajuns acolo, va putea, după opt ani de închisoare, să vorbească despre întâmplările care i-au schimbat viața sau poate va alege să se piardă în anonimat, fără să facă vreo dezvăluire.

Scaunul de la biblioteca pușcăriei va rămâne neocupat, dar poate doar pentru o vreme. Pentru că se pare că sunt o mulțime de manageri dispuși să-și asume riscuri pentru a putea avea acces la cea mai mare piață a lumii la acest moment.

 

Hacking de stat

Cazul Rio Tinto-China este o poveste-avertisment despre modalitățile prin care regimul de la Beijing alege uneori să influențeze comerțul mondial.

  • Spionaj. În vara lui 2012, directorul MI5, Jonathan Evans, avertiza într-un discurs public asupra „nivelului uluitor“ la care a ajuns spionajul online sponsorizat de stat. Un atac de acest gen a costat o companie britanică circa 1,3 miliarde de dolari.
  • Ținta. Potrivit informațiilor MI5, atacul din 2008 asupra Rio Tinto a fost orchestrat de o divizie de hacking a Armatei Populare de Eliberare. Totul a fost sponsorizat fie de un puternic personaj politic, fie de un industriaș extrem de potent care a vizat Rio. Scopul campaniei a fost de a bloca Rio să modifice contractele pe termen lung, informație pe care chinezii au aflat-o spionând.

 


Articol preluat din BloombergBusinessweek

de Kit Chellel, Franz Wild și David Stringer / adaptare de Mimi Noel

Cu contribuția lui Simon Lee, John Liu, Michael Riley și a lui Martin Ritchie

FOTO: Guliver / Getty Images

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *