Sirena din Marea Neagră: este România dispusă să plătească mai mult pentru gazele naturale?
România mai are gaze naturale pentru încă vreo zece ani și, de aceea, așteptările legate de descoperirile din Marea Neagră sunt ridicate. Consumul intern a fost asigurat, în ultimii ani, aproape integral din producția proprie, însă, după 2025, cea mai plauzibilă variantă este dependența de importuri.
„În Marea Neagră s-au descoperit resurse de gaze ale căror costuri de exploatare vor fi mult mai ridicate decât ale celor din zăcămintele actuale. Adică va exista o creștere a prețului la consumatorul final“, afirmă Dumitru Chisăliță, analist pe piața gazelor.
El apreciază că „se constată (din partea companiilor care fac explorări, n.r.) o dorință de întârziere a lansării producției în Marea Neagră“, motivată de scăderea prețului petrolului (care îl influențează pe cel al gazelor naturale). Dacă, în urmă cu câțiva ani, momentul începerii extragerii resurselor din Marea Neagră era plasat în preajma anului 2020, acum declarațiile publice ale operatorilor zăcămintelor submarine sugerează că acest lucru nu se va întâmpla mai devreme de 2025. De ce? Pentru că așteaptă creșterea prețului și scăderea ofertei, cel puțin pe piața locală.
Ce știm însă până acum despre gazele din Marea Neagră? În 2012, OMV Petrom și Exxon au anunțat că au descoperit, la 170 de kilometri de țărm, o pungă de gaz în care ar fi între 42 și 84 de miliarde de metri cubi. Apoi, în 2015, cele două companii au descoperit un alt zăcământ, dar nu i-au putut aprecia dimensiunea. Dar s-ar putea ca exploatarea acestor resurse să nu fie viabilă economic, așa cum reiese din datele Fondului Proprietatea, care vrea să își vândă o parte din acțiunile pe care le deține la OMV Petrom. Apoi, rușii de la Lukoil își evaluează la peste 30 de miliarde de metri cubi volumul de gaz dintr-un perimetru pe care îl au concesionat tot în Marea Neagră. Unele voci vorbesc de rezerve submarine totale de 130 de miliarde de metri cubi, dar niciun zăcământ nu poate fi exploatat întru totul.
Lăsând deoparte Marea Neagră, despre care încă nu știm exact câte gaze are, resursele actuale sunt estimate la 700 de miliarde de metri cubi. Rezervele dovedite, însă, sunt de 150 de miliarde de metri cubi. Adică doar aceste gaze pot fi extrase, luând în considerare nivelul actual al prețului pe piață, al costurilor companiilor și al taxelor impuse de stat. Producția actuală este de aproape 12 miliarde de metri cubi pe an, asigurată în proporție de peste 90% de doar două companii, Romgaz Mediaș și OMV Petrom. Romgaz și OMV Petrom pun România pe locul al cincilea în ierarhia europeană a producătorilor de gaze naturale, după Olanda, Norvegia, Ucraina și, încă, Anglia. Până la criza economică din 2008, cei doi producători locali de gaze nu reușeau să acopere întreg consumul, astfel că România importa din Federația Rusă.
În ultimii doi ani, însă, odată cu închiderea multor combinate chimice, ca efect al intrării în insolvență a grupului InterAgro, nevoia de importuri a scăzut rapid și drastic, până aproape a dispărut. De exemplu, în luna martie din 2016, importurile au reprezentat 1,4%, potrivit celor mai recente date ale Autorității Naționale de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE). Comparativ, importurile erau aproape 25% în 2012.
O ÎNTREBARE ȘI MULTE RĂSPUNSURI. În timp ce pentru Transgaz, compania de stat care gestionează rețeaua națională de transport al gazelor, ecuația este relativ simplă, anume că declinul producției interne va fi acoperit de gazele din Marea Neagră sau din import, lucrurile sunt par să fie mai complicate.
Potrivit lui Chisăliță, peste 10-12 ani, România ar deveni dependentă „masiv“ de importuri. Dar acesta nu este singurul scenariu, iar în final realitatea va fi conturată de deciziile politicienilor și ale companiilor, dar și de prețul de la acea dată a gazelor. Dacă statul nu va majora în viitor taxele și redevențele pentru producția de hidrocarburi, al căror nivel este neschimbat de zece ani, România și-ar putea asigura consumul propriu chiar și peste zece ani. Apoi, pentru a nu avea nevoie disperată de importuri, ar trebui ca în zece ani prețurile și consumul să nu crească. Ceea ce este, dacă nu imposibil, cel puțin greu de anticipat. Astfel că, prin 2025, România va redeveni o țară dependentă de importuri.
O altă soluție ar fi conservarea rezervelor actuale prin încetarea investițiilor în prelungirea duratei de viață a zăcămintelor aflate în exploatare, respectiv prin renunțarea la dezvoltarea de noi zăcăminte.
„O astfel de opțiune radicală nu s-a aplicat până în prezent în România“, adaugă Chisăliță. Desigur, există și alternativa unei gestionări inteligente a resurselor de care dispune România. Asta ar însemna utilizarea energiei hidro, fotovoltaice, eoliene și a hidrocarburilor. În acest scenariu, consumul de gaze naturale în România anilor 2035 nu ar trebui să depășească patru sau cinci miliarde de metri cubi, adică mai puțin de jumătate din consumul actual.
„Asta ar determina cu totul alte scenarii și alte nivele de timp pentru rația producție-consum, care ar putea ajunge pentru mai multe zeci de ani“, precizează Chisăliță.
Guvernul de la București nu are niciun control real asupra resurselor de gaze din Marea Neagră. Pentru că aproape toți concesionarii perimetrelor de explorare de acolo sunt companii străine sau filiale ale unor companii străine.
De dragul acribiei, trebuie menționat că și compania de stat Romgaz Mediaș, controlată de Ministerul Energiei, deține o participație într-un perimetru din Marea Neagră deținut majoritar de grupul rus Lukoil. Problema e că are un pachet de doar 10%.
DE UNDE VOR FI IMPORTATE GAZELE? România este în acest moment interconectată cu sistemele de gaze din Ungaria, Republica Moldova, Ucraina și Bulgaria. Gazele care vin din Rusia prin Ucraina sunt destinate, în mică măsură, consumului intern, pentru că volumele cele mai mari ajung în Bulgaria, România fiind în principal țară de tranzit pentru gazele rusești vândute bulgarilor.
Totuși, prin Ucraina vine cea mai mare parte a gazelor consumate intern. Importuri de gaze, dar în volume nesemnificative, vin și din Ungaria, în timp ce o legătură cu Bulgaria este abia în faza de construcție, după ani întregi de amânări. Importul prin această conductă cu Bulgaria nu este așteptat să înceapă mai devreme de anul viitor.
După 2020-2025, ca surse de import, România ar putea conta pe livrările din Federația Rusă, fie prin punctele tradiționale (nordul și sud-vestul țării), prin Ungaria sau Bulgaria. Alte variante sunt Azerbaidjan și importurile de gaze naturale lichefiate din Grecia și Bulgaria.
Cât despre exporturi, ele nu există. Dar Comisia Europeană are de gând să schimbe asta, pentru că presează Bucureștiul să asigure un flux bidirecțional cu vecinii, pentru a crea o piață funcțională în regiune. România nu face încă parte din această interconectare, iar pentru a evita sancțiuni, a elaborat la repezeală legislația care să permită exportul, însă acesta este imposibil din considerente tehnice. Pentru ca asta să se întâmple, transportul și tranzitul energetic dintr-o țară într-alta ar trebui să se deruleze fără opreliști fizice.
Interconectarea rețelelor de gaze și dezvoltarea pieței unice de gaze vor face ca, în viitor, tranzacțiile cu gaze să se realizeze departe de sursă. Aceleași volume vor fi vândute și cumpărate în repetate rânduri, astfel că, la un moment dat, gazele din producția internă vor reveni în cosumul național după un ocol prin Viena.
„A «importa» gaze din Marea Neagră, sau, mai corect spus, a vinde pe piața din România gaze tranzacționate la Bursa din Viena, va fi o «normalitate» după interconectarea reală a sistemelor de transport și crearea unei piețe unice est- europene“, afirmă Chisăliță.
GHEMUL DE CONDUCTE. Pe lângă gazele pe care și le produce singură și pe cele pe care le ia din import, România a încercat să își asigure și alte surse de gaze. Mai exact, prin participarea la marile proiecte transfrontaliere precum Nabucco sau South Stream. Dar, până acum, tentativele României de a face parte din liga mare a jucătorilor de pe piața internațională de gaze au eșuat una după alta, dar „vina“ e a altora. Prima încercare a fost cu Nabucco, gazoductul care, în ciuda sprijinului Comisiei Europene, a ieșit pe locul al doilea atunci când, în vara lui 2013, operatorii uriașului zăcământ de gaze Șah-Deniz din Azerbaidjan și-au selectat cărăușii spre Europa. Gazele așteptate să vină prin acest gazoduct ar fi ajuns în Buamgarten, hub-ul de gaze al OMV.
South Stream, al doilea megaproiect gazeifer care ar fi traversat țările din sud-estul continentului, n-a reușit, nici el, să vadă lumina zilei. Dezvoltat de Gazprom, gazoductul ar fi transportat gaze rusești fie în Italia, fie în Austria. Asta pentru că rușii au avansat mai multe variante de traseu pentru această conductă. România a respins la început implicarea în South Stream, dar a început să ia în calcul și această variantă, ca urmare a tensiunilor de la acea vreme dintre Rusia și Bulgaria. În cele din urmă, la un an de la eșecul Nabucco, și acest proiect a fost lăsat deoparte. Totuși, Rusia spune că South Stream nu este abandonat „definitiv“.
După ce și-a văzut toate planurile date peste cap de desființarea Nabucco și jucată pe degete de Moscova cu South Stream, România se agață acum de un nou proiect, BRUA (Bulgaria-România-Ungaria-Austria), care ar urma să ducă gaze din Bulgaria până în Austria. Succesor al lui Nabucco, BRUA ar trebui să transporte inclusiv gaze din Marea Neagră și din zona Mării Caspice. Cumva ironic, BRUA ar fi, de fapt, o extensie a TAP, gazoductul care a înmormântat Nabucco, fiind câștigătorul licitației organizate în 2013 de operatorii zăcământului Șah-Deniz din Azerbaidjan.
„BRUA va determina creşterea securităţii în aprovizionarea cu gaze naturale în cazul României și al altor țări europene“, arată Transgaz.
FOTO copertă: Petroliștii nu par să se grăbească să scoată gazele naturale din Marea neagră Sursa foto: Guliver / Getty Images
