Săracii de la metrou

Nu cunoști cu adevărat un om decât după ce ai mâncat un drob de sare cu el, spune o vorbă din bătrâni. Așa o fi fost pe vremuri, când norma era să deschizi gura după ce gândești, nu în loc să. Astăzi, când cam toate se petrec în viteză, recursul la înțe­lepciunea populară poate părea caraghios. Astăzi cunoști omul mult mai repede și nu sunt rare cazu­rile când regreți că ai făcut-o.

Lumea a devenit un atlas al decepțiilor. Ipocriții dau tonul și fac agenda. Costumul de firmă și butonii de aur țin loc de biblio­tecă. Nu mai contează toate viețile, ci doar o parte – ni se spune și care anume. Spoiala învinge fondul și dă măsura derivei și imposturii. Judecata limpede nu cere neapărat lecturi, ci în primul rând acel tip de bun-simț pe care-l înveți acasă. Vreme de șapte ani, spune o altă vorbă din bătrâni, care nu ajunge atât de ușor la tineri.

Cei fără șapte ani de acasă vor jigni fără să-și dea seama, vor gafa senin, vor călca în toate străchinile care li se întind nevăzut în cale. Și la un moment dat își vor dezvălui, inevitabil, gău­noșenia. Sunt gânduri care îți pot trece prin cap oriunde, în funcție de ce faci și pe cine ai în jur. Spectacolul semenilor care nu știu că se dau în spectacol își păstrează fascinația chiar și acum, când încă nu e voie la concert, la teatru, la film sau la meci. Spectacolul ăsta – uneori întristător, alteori reconfortant – e lângă tine. Asiști la el fără să ai nevoie de bilet. Dar e bine să ții în buzunar o pastilă care să-ți taie greața.

UN FUNDAȘ ȘI-UN ATACANT. Cu mai bine de o lună în urmă, stăteam în redac­ția unui post de televiziune și mă uitam cum națio­nala de fotbal a Germaniei se abține s-o dezmembreze pe a României. Cum le șade bine falșilor pa­trioți, comentatorii meciului au decis că 0-1 acasă cu Germania e echivalentul unei suite de victorii cu Franța, Spania și Brazilia și au făcut abstracție de ziua formidabilă a portarului român și de cele două­sprezece ocazii mari ale adversarului. Tribunele fiind goale, conform consemnului, organizatorii le-au acoperit cum s-au priceput mai bine sau cum prevedea contractul încheiat între postul care transmitea meciul și unul dintre sponsorii echipei naționale.

Altfel spus, la tribuna a doua se lățea un cearșaf pe care era numele sponsorului în chestiune – un lanț de supermarketuri de tip „discount“, cu peste 250 de centre în România. Ideea nu e pur româ­nească; absența publicului obligă și alți organizatori, de la Liverpool la Bilbao și de la Leverkusen la Nantes, să întindă bannere enorme pe care se pot citi numele a tot felul de branduri. Oricum, important este că vedeam meciul în compania a doi foști jucători la echipa națională: unul tocmai ieșise de la o emisiune la care fusese invitat să facă avancronica întâlnirii cu Germania, celălalt urma să intre cu mine în studio pentru emisiunea de după.

Amândoi celebri, amândoi excelent instalați financiar, amândoi cu afa­ceri, prestigiu și haine scumpe. Părerile lor despre meci contează mai puțin în toată povestea. Pe mine, unul, lucrul care m-a curentat a fost reacția lor la vederea cearșafului cu numele sponsorului. Pri­mul dintre ei, atacant de finețe pe vremuri, s-a întors spre celălalt și a murmurat din vârful buzelor: „Cum să faci, mă, mizeria asta? Ăsta e sponsor? Ce e, bă, porcăria asta?“ (Am cenzurat ce era cu băgat și cu morți.) Al doilea, fundaș de nădejde cu niște ani în urmă, a râs empatic și a licitat: „Astea-s supermarketuri pentru săracii de la metrou, ești nebun?“

ARISTOCRAȚIA CU CRAMPOANE. Matricea stilis­tică a fundașului de altădată îl si­leș­te să-și încheie 90% dintre enunțurile neoficiale cu această întrebare abisală. „E trei și un sfert, ești nebun?“ „Aș mânca o pizza, ești nebun?“ „Ieri a fost ziua soră-mii, ești ne­bun?“ Spre lauda lui, fostul fun­daș se controlează când e în direct și își reprimă ticul. Asta însă nu-i scuză disprețul imens pentru „săracii de la metrou“, aflați pesemne la o distanță insurmontabilă de Fun­dășimea Sa.

În câteva cuvinte, fotbalistul a trasat gra­nița și a pus lucrurile la punct. De o parte, „să­racii de la metrou“, cei mulți și fără bani, care tră­iesc pe credit și abia își țin copiii la școală. De par­tea cealaltă, puținii aleși, băieții cu limu­­zină, conturi grase și vacanțe exotice. De o parte, plebea, de cea­laltă, elita. De o parte, privațiu­nile, de partea cea­laltă, răsfățul și luxul.

De o parte, gloata de tip lum­pen, de cealaltă, aristocrația cu crampoane și amante posh. Prea puțin a contat pentru fotbalist că o bună parte din elita căreia îi aparține e analfabetă, circulă fără permis de conducere pe drumurile patriei sau fură – vezi cazul partenerului de discuție, care, păstrân­du-și reflexele atacantului de finețe, a atacat trei sti­cluțe cu dezinfectant puse acolo în folosul întregii redacții și le-a dus acasă cu un an în urmă, în plină stare de urgență.

La fel de puțin a contat pentru lipitorul de etichete pe fruntea săra­cilor de la metrou faptul că destui călători cu acest mijloc de transport (printre care am onoarea să mă număr) sunt oameni de succes, care câștigă foarte bine și nu văd nimic înjositor în a merge fără să aș­tepte la semafoare. Dar, Dumnezeule, câtă lipsă de considerație și de tact. Cât dispreț, câtă trufie mo­jică și câtă suficiență. Mai că-ți vine să te plantezi în fața fundașului și să-i pui, de data asta serios, întrebarea preferată: ești nebun?