România în anul internaţional 2025
Va trebui oare ca România să facă un efort de adaptare la noile realități internaționale care se vor impune după 20 ianuarie, data la care se va termina în mod formal perioada de tranziție la Casa Albă?
Oare aranjamentele dintre Statele Unite și Federația Rusă vor afecta și regiunea în care ne aflăm și vor impune unele ajustări în politica noastră externă, începând cu reprezentanții statului român care vor fi chemați să facă figurație pe scena internațională?
Întrebările sunt mai numeroase decât răspunsurile în momentul în care scriu aceste rânduri pentru un articol care își propune să arunce o lumină spre noul an. Nu stiu de ce dar un gând mă tot îndeamnă să recitesc lucrări și memorii despre sfârșitul Războiului Rece, despre înțelegerile ruso-americane de la finele anilor 1980 și despre ecoul acestora în România.
Ieșirea controlată de pe scena istoriei a președintelui sirian Bachar Al-Assad, cu rușii care au stat cu arma la picior deși aveau suficiente mijloace pentru a întârzia avansul rebelilor și cu rebelii, deveniți stăpânii Damascului, care declară că vor asigura securitatea și perenitatea bazelor rusești din Siria, a fost mai mult decât o consecință a acțiunilor israeliene împotriva Hezbollahului și capacității de proiecție la nivel regional a Iranului.
Textul postat de președintele ales Donald Trump pe platforma X în urma evenimentelor din Siria face o legătură între teatrul de război din Levant și cel din stepele nord-pontice, din Ucraina, și ridică în mod legitim întrebarea dacă negocierea dintre Washington și Moscova va depăși cadrele Ucrainei, atingând regiunea extinsă a Mării Negre, Siria și prezervarea sau nu a unor legături economice între piața rusă și cea europeană.
În acest peisaj în schimbare, parteneriatul României cu Statele Unite rămâne fundamental dar vor trebui găsite căi pentru dezvoltarea capacității noastre de dialog cu mediile americane și de atragere a unor noi interese americane.
Parisul, Ankara, Ierusalimul, Baku, prin calitatea lor de capitale relevante ale noului joc resetat de noua administrație Trump, vor trebui tratate cu toată seriozitatea, atât la nivelul dialogului politic înalt dar și al cooperării economice, al calității celor trimiși să reprezinte permanent interesele României, de la ambasadă și până la consulatele generale.
Absența noastră de la ceremonia de deschidere a catedralei Notre-Dame din Paris și de la recepția de la Palatul Élysée care a fost de fapt un « welcome back, President Trump » al Europei, mă face să fiu sceptic. În ciuda crizei politice de la Sofia, președintele Rumen Radev s-a deplasat totuși în capitala franceză…
O altă întrebare care îmi vine în minte este dacă în Statele Unite se observă jena provocată de ruși chinezilor prin apropierea puternică de Coreea de Nord și posibilitatea de a lucra astfel pe potențiala breșă din raporturile China-Rusia ? Oare școala de gândire a lui Kissinger a dispărut cu totul peste Ocean ? Și dacă nu, de unde s-ar putea începe astfel încât să se tempereze pivotarea Rusiei spre China ? În Ucraina, în Marea Neagră sau prin refacerea unor cooperări economice pe direcţia Est-Vest?
Schimbările din Siria sunt și rodul slăbirii axei Rusia-Iran. Să se fi slăbit pe modelul jocului rusesc în dosarul Armenia-Azerbaidjan unde pragmatica Moscovă a ales relația mai ofertantă ? Slăbirea axei dintre Rusia și Iran are loc și în condițiile în care se cunoaște intenția noii administrații care se va instala la Washington în 20 ianuarie de a trata cu prioritate dosarul iranian.
Micșorând cadrul la nivelul regiunii noastre, va trebui să privim cu atenție jocul diplomatic al Ungariei. Astăzi, premierul Viktor Orban este unul dintre puținii europeni care îi poate telefona direct președintelui ales Donald Trump, și fără îndoială există riscul ca această relație să influențeze percepțiile noul lider american cu privire la Europa Centrală și de Est.
În orice caz, una din consecințele directe ale acestei relații privilegiate Trump-Orban va fi redinamizarea grupului de la Vișegrad, în ciuda rezervelor exprimate inițial de guvernul polonez condus de Donald Tusk. Acest format va reprezenta centrul de greutate al interesului american în regiunea noastră, fiind și mai departe de frontierele Rusiei, apropiat de zona balto-scandinavă – un adevărat success story al NATO și al Washingtonului (prin aderarea la NATO a Finlandei și Suediei), avantajat și de calitatea poziției geografice de separare a Germaniei de Rusia.
Oare interesul arătat Inițiativei celor Trei Mări, Greciei și Coridorului Vertical cu plecare din portul grec Alexandroupolis de predecenta administrație Trump, vă continua și începând cu 20 ianuarie 2025 ? O întrebare care ar trebui să se afle pe buzele planificatorilor politici de la București (O mai fi existând, oare, planificare politică ?), ba mai mult să fie întâmpinată prin consultări și strategii complementare cu prietenii noștri greci.
Pe scurt, anul internațional 2025 se anunță plin de provocări pentru România, intrată într-o fază de instabilitate politică. Cei chemați să găsească formulele politice potrivite pentru guvernarea țării, trebuie să fie conștienți că unele țări au început să întâmpine proactiv anul care se deschide în fața noastră.