Români la castel

Încă nu s-a stabilit de câte vieți e nevoie ca să vezi, încăpere cu încăpere, toate castelele de pe Valea Loarei. Poate de una singură, însă asta doar dacă nu mai faci altceva. Cum însă există și alte ocupații care consumă timp – datul cu părerea în chestiuni dincolo de competența locutorului, uzul și abuzul de clișee, scornelile imunde, războaiele de tastatură pe diverse teme –, e posibil să nu cuprinzi amintita vale într-o singură viață. Mai mult, se prea poate să nu te intereseze.

Nimic condamnabil, câtă vreme există atâtea alte lucruri mai interesante decât niște biete borne ale trecutului. Nu poți obliga pe nimeni să citească istoria scrisă în zidurile unei cetăți, în sălile de bal ale unui castel, pe pereții plini de tablouri dintr-un palat. Cu peste 25 de ani în urmă, un profesor american de sociologie a făcut următoarea constatare ieșind de la Peleș: „Castelele sunt ca filmele porno. Ai văzut unul, le-ai văzut pe toate“. La flacăra propriei sale enormități, profesorul a continuat prin a spune că i se părea incredibil că un rege putea trăi așa, refuzând să-i asculte pe cei care-i explicau că Peleșul era muzeu și că regele nu trăia acolo. Tăce­rea care i-a înconjurat panseul descheiat la șliț a livrat măsura stupefacției și i-a făcut pe unii să se întrebe dacă nu cumva cel care venise să ne lumineze din țara tuturor posibilităților trebuia să ia lecții înainte de-a da.

MINUNILE DIN VALEA LOAREI. Aflat într-o transă porno din care mi-a fost cu ne­putință să ies, am văzut luna trecută opt castele fran­ceze cât tot atâtea orgii. Și am juisat ca atâția alți gură-cască nărăviți la aceste forme de relief ale istoriei franceze: fie fotografiind minunile, fie mulțumin­du-mă cu o contemplare siderată. Ca peste tot unde mintea omenească încearcă să-și sistematizeze și să-și ierarhizeze expe­riențele, și castelele de pe Valea Loarei au intrat în tot felul de clasamente, după cum i-am auzit pe unii și pe alții. Podiumul părea să fie compus din Chenon­ceau, Chambord și Amboise, cu precizarea că la câteva sute de metri de ultimul se ridică micul castel Clos-Lucé, unde Leonardo da Vinci și-a petrecut ultimii trei ani de viață, la invitația regelui Francisc I.

Aproape că mi-era rușine să spun că votul meu mergea în pri­mul rând spre castelul Brissac, mult mai mic decât celelalte, la fel de frumos pe dinăuntru și, în plus, ferit de invazia turiștilor. Pe­dan­teria cu care este întreținută această proprietate (ca de altfel majoritatea) vizează fanatismul, iar bu­nul-gust al saloanelor, estetica spațiilor exterioare, curățenia deplină și organizarea exce­lentă te fac să nu te mai dai dus. Există, în Franța și în alte locuri ale lumii, sentimentul că uneori poți obosi admi­rând. Și că extazul prelungit riscă să de­vină o cor­voadă.

REVIRIMENT AXIOLOGIC. Din fericire, nasc pe planeta noastră și firi cu un spirit critic peste al ce­lor­lalți, cu o exigență mereu în funcțiune și cu o jude­cată care nu admite șovăire. Acești oameni știu să nu cadă în capcana frumosului fără profunzime, să nu se piardă în elogii, să-și păs­treze cumpătul și să nu laude dezlănțuit. E vorba de românii ajunși în vizită la castelul din Brissac în ace­lași timp cu mine. Trei la număr – două doamne și un domn –, dar având alonja și siguranța trufașă ale unei falange.

Pe când rămăsesem mască în mijlocul așa-numi­tului „Salon doré“, amplasat în imediata apropiere a intrării în castel, am auzit în spate glasul domnului. „Măi, totuși e frumușel castelul“, a rostit el cu un subton concesiv. „Frumușel“ nu avea aici nimic din încărcătura ironică a diminutivelor („E bunicel Shakespeare ăsta“), fiind o simplă notă de trecere, nimic altceva. N-am apucat să mă întreb ce anume s-ar încadra la „splendid“ în tabla de valori a domnului, dacă Brissac era doar „frumușel“, fiindcă am auzit vocea uneia dintre doamne, de pe un cu totul alt palier critic: „Hai, dragă, ce să-ți spun, mare lucru să faci un castel. Egiptenii au făcut piramidele“.

In­dul­gența domnului s-a topit la auzul doamnei. Vălul i-a căzut de pe ochi, realitatea l-a izbit în față. Fando­siții ăștia de francezi (de fapt, „franțuji“) – marketing, praf în ochi și nimic altceva. Cu lecția învățată, băr­batul îngăduitor din urmă cu un minut a asumat, când s-a ivit prilejul, postura unui specialist în vinuri. Iar prilejul s-a ivit la sfârșitul vizitei prin castel, când puținii turiști prezenți s-au plimbat prin subteranele lui, iar în cele din urmă au fost invitați la o degustare de vinuri din regiune. Gratis – dacă nu cumva degustarea fusese prinsă în prețul biletului de intrare. Oricum, extazul părea să se fi înstăpânit peste lotul de turiști care începuseră să plescăie mulțumiți și să comunice mai mult prin gesturi și onomatopee.

Doi-trei dintre ei s-au grăbit să cumpere câteva sticle, iar în ochi li s-a citit bucuria. Fără să-mi arog compe­tențe, eram la rândul meu de părere că întâlnirea cu vinul de Anjou fusese cordială și parfumată. Am luat o sticlă și am dus-o la casă, cu gândul s-o plătesc. Chiar înainte să scot cardul, am auzit glasul domnului de adineauri – de data asta, în reviriment axiolo­gic: „Apă chioară“. Nu m-am întors, n-am reacționat. Și poate că n-am făcut bine. Poate c-ar fi trebuit să mă întorc și să-i spun: „Și stați să vedeți brânza lor. Miroase de-ți mută nasul. Niște șnapani“.