Radu Paraschivescu: „Misecuvenismul, nepăsătorismul, pentrucăputismul și amenințătorismul”, la români
Misecuvenismul, nepăsătorismul, pentrucăputismul și amenințătorismul sunt doar câteva dintre curentele non-literare ale României din ultimele decenii.
Ele vorbesc împreună despre ceea ce Octavian Goga numea de mult, cu o formulă intrată în fondul național de diagnostice, „înfricoșătoarea epidemie de meningită morală“ a poporului român.
E o sintagmă tăioasă, aptă să atragă mai degrabă săpuneli decât elogii, căci, se știe, când contești șira spinării românești, imediat ies din tranșee patrioții lăcrimând de dragoste pentru țară și dispuși să te execute fără judecată. Unul e șef de gazetă, altul plimbă hârtii pe la partid, al treilea organizează chefuri pentru cine știe ce zeu municipal.
Uniți în muget și sictir, ei și alții ca ei te iau în cătare la cel mai mic semn și fac din tine exact ceea ce nu ești: un dușman al poporului. De ce? Fiindcă ăsta e consemnul: cine vorbește urât despre țărișoară trebuie discreditat pe toate tonurile, înfășurat în minciuni și prezentat nației ca un năimit al străinătății, ca un biet simbriaș aflat în solda inamicilor externi care apelează la resursa carpatină constatând că nici măcar un biet asasinat nu le reușește fără sprijin (vezi cazurile Liviu Dragnea și Emil Constantinescu).
Iar unul dintre lucrurile care înseamnă „a vorbi urât despre țărișoară“ – răstălmăcirea ranchiunoasă a exersării spiritului critic – ține de felul în care scrii despre un fenomen care mai are puțin și devine pasabil: cultivarea mentalității de exceptat.
La noi. Ce înseamnă această mentalitate? Înseamnă insolența de-a te crede deasupra legilor și a reglementărilor. Mentalitatea de exceptat e proprie politicienilor și celor care, neinteresați de înregimentarea într-un partid, preferă aripa ocrotitoare a Securității sau cum i s-o mai fi spunând astăzi. Mentalitatea de exceptat e o linie dreaptă care are la un capăt o sfidare bipedă și la celălalt un privilegiu nemeritat.
Neculai Constantin Munteanu scrie astfel pe Facebook despre fostul ministru Daniel Chițoiu, care, uitând că e în pericol de moarte după accidentul cu victime pe care-l provocase, s-a îndepărtat bine mersi pe picioare de mașinile făcute praf: „De la trei coaste rupte la un traumatism toracic sever, două coaste rupte și o fractură de stern, plus un scurt popas la reanimare, Daniel Chițoiu a experimentat, într-o săptămână, toate miracolele medicinei românești de la Spitalul Floreasca. A fost de ajuns să omoare doi oameni. Următorul miracol la Floreasca: învierea din morți. Numai pentru șmecheri“.
Cazul Chițoiu este doar un exemplu dintr-o serie. Pentru un alt fost ministru, mentalitatea de exceptat a constat în folosirea coloanei oficiale pentru deplasări în interes privat. Să apelezi la coloana oficială de peste 1.600 de ori în zece luni denotă un otrăvitor amestec de sfidare și ciocoism. Faptul că un component al coloanei oficiale a murit fiindcă i s-a cerut să circule cu viteză excesivă într-o zonă periculoasă face din Gabriel Oprea un complice la crimă, fără ca asta să fi provocat un cât de mic junghi de conștiință altor membri ai acestei caste pentru care nu există hatâr de nefăcut.
A nu se uita că, nu mai departe de anul trecut, înălțimea sa Virginel Iordache, senator de felul lui, a solicitat să fie transportat cu elicopterul din Suceava la București fiindcă îl pocnise o sfântă diaree și nu avea încredere în forța medicală din zonă. Și tot anul trecut, Mario Iorgulescu, fiul tatălui său, a zburat cu 240 de kilometri pe oră în localitate și a trimis sub pământ un nevinovat. În logica aceleiași mentalități, tatăl fiului încearcă acum să-l scoată basma curată pe fiul tatălui, cum a făcut și în alte rânduri. (Fiul își permite în prezent să refuze discuțiile cu procurorii, fiindcă, nu-i așa?, „am făcut zob bunătate de mașină și vouă vă arde de fleacuri“.)
La alții. Din când în când, în presă sau pe rețelele de socializare apar fotografii care probabil că i-ar face pe exceptații români să se zguduie de râs: una cu președintele austriac Alexander Van der Bellen circulând cu metroul, fără gardă personală, alta cu premierul olandez Mark Rutte venind la serviciu cu bicicleta.
Am la rândul meu, într-un pliu al memoriei, o fotografie dintr-un Paris Match vechi, în care președintele de atunci al Franței, François Mitterrand, așteaptă cuminte la semafor înăuntrul mașinii prezidențiale. Fără antemergători, fără girofar. Asta pe când în România senatorul X, deputatul Y și ministrul Z se văd membri ai unei secte exclusiviste, pentru care abuzul și bunul-plac sunt instrumente obișnuite de lucru.
Dacă au citit cumva Orwell (deși pentru cei mai mulți există dubii puternice), singura frază care le-a rămas vine din „Ferma animalelor“ și arată astfel: „Toate animalele sunt egale, numai că unele animale sunt mai egale“. Ce nu face omul ca să-și conserve și să-și înmulțească privilegiile?
Acceptă până și umilința de-a se compara cu animalele. În fond, însă, chiar ei sunt cei care fac comparația, prin felul cum se comportă. Senatorul Virginel Iordache a cerut elicopter pentru pântecăraie și i s-a dat. În schimb, arșii de la clubul Colectiv n-au putut să fie transportați într-un loc unde ar fi putut să scape cu viață. Au rămas la ferma politicienilor români și au murit.