Radu Paraschivescu, despre români: Om fi noi res­tanţi în ale igienei, homofobi şi penali, dar la ospitalitate nu ne întrece nimeni

Una dintre peceţile cu care românii ţin să se împo­dobească unii în faţa altora şi cu toţii în faţa străi­nilor este ospitalitatea.

Om fi noi înapoiaţi şi res­tanţi în ale igienei, om fi noi mărginiţi şi demodaţi, om fi noi homofobi şi penali, dar la ospitalitate nu ne întrece nimeni. Pe un site cu profil creştin-orto­dox, de exemplu, se poate citi, într-un limbaj flau­şat până la prediabet, următorul elogiu: „Ospitalitatea este o trăsătură caracteristică unanim recu­noscută a poporului român. În ea se manifestă aceeaşi umană deschidere spre om, aceeaşi ten­dinţă spre comuniune, care se manifestă în omenie şi în dor. Ospitalitatea este omenia faţă de străini. Prin ea, românul descoperă îndată umanul din străini şi îşi descoperă umanul propriu faţă de străini“. Subtil, finuţ şi degrabă iscător de oftaturi pentru toţi vieţuitorii din această grădină a Maicii Domnului care e România.

Oaspete prizonier. Partea proastă şi greu de îndreptat e că acest tip de mitizare a ospitalităţii româneşti nu ţine cont de un lucru: că românii nu seamănă între ei şi că nu poate exista o marcă absolută a ospitalităţii. Ospitalitatea se manifestă în multe feluri şi depinde de o sumedenie de factori. Naraţiuni cu parfum de basm publicitar vorbesc despre români gata să doarmă pe jos spre a-şi culca musafirul în singurul pat din locuinţă. Alţii, în schimb, percep ospitalita­tea faţă de musafir ca pe o formă de adjudecare a lui, mai cu seamă dacă musafirul vine din altă ţară. Atunci ospitalitatea creştinească înseamnă îndoparea celuilalt cu „produse tradiţionale“, îmbătarea lui negreşită şi supunerea la tot felul de jocuri şi glumiţe de natură să-l facă să se simtă prizonier pe un domeniu straniu. „Domn în casa lui“, românul ospitalier e auzit, din când în când, spunându-i de la obraz celui pe care-l găzduieşte: „Aici eşti la mine acasă şi joci cum îţi cânt. Ne distrăm şi ne sim­ţim bine, fără nazuri şi fiţe.” Prin „fiţă“ se înţe­lege, de bună seamă, nevoia musafirului de-a o şterge periodic la closet şi de a-şi vărsa maţele de atâta ospitalitate.

Citiți și: Radu Paraschivescu: Brandul de țară al românului, lucrul început și neterminat

Străinul dispus să abandoneze ospitalitatea de gospodărie are, bineînţeles, varianta localului pu­blic. Înainte de-a intra în el – ca să ia prânzul, de exemplu –, omul nostru trebuie să fie prevenit asupra unui amănunt: ospitalitatea de panou publicitar nu exclude nesimţirea de zi cu zi. Ce înseamnă asta? Înseamnă că, în localurile de tip fast-food, dar şi în restaurantele clasice, există şi rezistă de o bună bucată de vreme un obicei prost. I se poate spune „curăţenie prandială“, câtă vreme ora la care se manifestă în cele mai multe cazuri este ora prânzului. În ce anume constă obiceiul? În apariţia unei angajate care dă cu mătura prin local în timp ce tu mănânci. Tu şi alţii ca tine. Căci, nu-i aşa?, ce poate fi mai gustos decât o ciorbă cu bacterii? Sau o frip­tură cu microbi? Alimentaţia raţională nu trebuie să fie neapărat şi aseptică. Mai ştii, se prea poate ca praful ridicat cu mătura să-ţi consolideze sistemul imunitar.

Microbi la ofertă. Şi poate că nu e departe ziua când va prelua şi Franţa această tendinţă de fine dining (pardon, de haute cuisine) pe care n-am văzut-o deocamdată decât la noi, în paradisul ciu­dăţeniilor de tot felul. „Vă ofer aceşti microbi“, pare să spună angajata care dansează cu mătura pe lângă tine, în timp ce te străduieşti să te concentrezi asupra rasolului de vită şi să faci abstracţie de mişcările ritmice ale măturătoarei. „Profitaţi de ocazie, nu costă, sunt la ofertă“. Ce poţi să faci? Mănânci mai departe, dar buna dispoziţie pe care o implică prânzitul tinde să se înece din cauza peliculei care începe să-ţi plutească pe dinaintea ochilor, ameninţând să ţi se furişeze pe gâtlej.

Citiți și: Cele mai mari inepții spuse vreodată, luate la bani mărunți de Radu Paraschivescu

Există trei motive care fac din măturatul prandial o manifestare a nesimţirii. Primul este, fireşte, de ordin sanitar, aşa cum tocmai am explicat. În nicio ţară normală o asemenea poveste nu se poate încheia altfel decât cu amenzi şi concedieri (admi­ţând că, prin absurd, i-ar da prin cap vreunei angajate să măture pe lângă antricotul clientului). Al doilea motiv, legat de primul, ţine de logica simplă a măturatului. În mod normal, el ar trebui să se desfăşoare când în local e puţină lume sau, preferabil, când nu e nimeni – în orele de acalmie sau în perioada în care localul este închis, nicidecum la ora prânzului sau a cinei. Al treilea motiv – last, but not least – ţine de stilistica relaţiilor dintre furnizo­rul de servicii şi client. Faptul că o angajată mătură lângă tine când mănânci îţi poate semnala că nu mai eşti dorit în local. Avem aici, altfel spus, o invi­taţie tacită, dar sugestivă, la spălarea putinei. Adică o dublă lipsă: de ospitalitatea atât de trâmbi­ţată, dar şi de bune maniere. E ca şi cum te-ai duce în vizită la nişte prieteni care ar ridica din senin scau­nele pe masă şi ar începe să dea cu aspiratorul.

Dacă asta înseamnă „să-ţi descoperi umanul propriu faţă de străini“, nu mai rămâne de făcut mare lucru. Poate doar un drum la Sanepid şi un altul la Oficiul pentru Protecţia Consumatorului.

FOTO: Mediafax