Până în 2050 va apărea o nouă generație de puteri eco­nomice. Ce țări speră să intre în clubul statelor prospere

Sunt țări care în 2024 continuă să apese accelerația în cursa către clubul statelor prospere. Pentru asta testează politici, reiau lecții din trecut, aplică strategii prin care fie caută să facă saltul la înalta tehnolo­gie, fie să exploateze tranziția către energia verde, fie să-și reinventeze petroeconomia, scrie revista bri­tanică The Eco­nomist.

Până în 2050 va apărea o nouă generație de puteri eco­nomice, dacă lucrurile merg conform planurilor acestora. Narendra Modi (foto), premierul Indiei, ar vrea ca produsul intern brut (PIB) per capita în cazul țării sale să depășească mai devreme cu trei ani pragul ridicat prog­nozat pentru 2050 de Banca Mondială.

Liderii In­doneziei speră să ajungă la nivelul țărilor bogate până la mijlocul secolului, când populația îmbătrânită a țării va începe să influențeze negativ creșterea eco­no­mică. Și tot la mijlocul secolului este deadline-ul pentru multe dintre reformele prevăzute în cadrul așa-nu­mitei „Vision 2030“, revoluționara viziune a prințului moștenitor al Arabiei Saudite, Mohammed bin Salman (MBS), de a-și transforma țara din producător de pe­trol într-o eco­­nomie diversificată.

Fără a mai intra aici în detalii, sunt multe alte țări mai mici, cum ar fi Chile, Etiopia sau Malaysia, care au propriile planuri legate de 2050. Toate au ceva în comun – ambiții absolut im­presio­nante.

Oficialii indieni cred că este nevoie de o creștere sus­ți­nută a PIB-ului, de 8% pe an, pentru a putea fi atins obiectivul lui Modi, iar 8% ar însemna cu 1,5 puncte procentuale peste media țării din ultimele trei de­cenii. La rându-i, Indonezia va avea nevoie de o creș­tere de 7% pe an, față de o medie de 4,6% în ace­eași perioadă.

O economie saudită non-petrolieră va tre­bui să crească cu 9% pe an, față de o medie de 2,8%. Cu toate că 2023 a fost un an bun pentru toate cele trei țări, niciuna nu s-a putut lăuda cu o creștere la ritmul dorit. De fapt, foarte puține țări au menținut o astfel de creștere pe o pe­rioadă de cinci ani, nemai­vorbind de o perioadă de trei decenii.

Producție, producție, producție

Și nici vreo re­țetă știută pentru o creștere rapidă nu există. Ce se știe este că, pentru a stimula prosperitatea, eco­no­miștii prescriu în mod obișnuit reforme de liberalizare asemănătoare celor promovate de Fondul Monetar In­ter­național (FMI) și Banca Mondială începând cu anii 1980 sub umbrela sintagmei „Consensul de la Wa­shing­ton“. Iar printre cele mai adoptate de țări se nu­mără politici fiscale sănătoase și rate de schimb stabile.

Numai că azi tehnocrații îndeamnă la reguli mai pu­țin stricte privind concurența și la privatizarea fir­me­lor de stat – propuneri ce vizează în primul rând înlă­tu­ra­rea barierelor care pot frâna creșterea, nicidecum acce­lerarea acesteia. William Easterly, de la Universitatea din New York, a calculat că, în cazul a 52 de țări, care au avut cele mai consistente politici conform „Con­sen­su­lui de la Washington“, creșterea PIB-ului a fost în me­die doar de 2% pe an între 1980 și 1998.

Iar în cazul obiectivului pentru 2050, scopul este de a atinge un tip de creștere meteorică, așa cum au reu­șit să aibă țările din Asia de Est în anii 1970 și 1980. În con­textul accelerării globalizării, acestea au valorificat la maximum forța de muncă masivă și ieftină, obți­nând un avantaj clar în piețe precum cea auto (Japonia), electronică (Coreea de Sud) sau farmaceutică (Singapore).

Dacă inițial industriile au fost construite în spa­tele zidurilor protecționiste, care restricționau importurile, au prosperat când comerțul cu restul lumii a în­ceput să fie încurajat. Au urmat know-how-ul și capitalul necesar injectat de companiile străine, ceea ce a dus la producerea unor bunuri mai complexe și mai pro­fitabile. Productivitatea a crescut.

De aceea și liderii din întreaga lume în curs de dezvoltare sunt susținători ai sectorului manufacturier. În 2015, Modi anunța ca obiectiv creșterea ponderii industriei în PIB până la 25% (de la 16%). „Vindeți ori­unde, dar produceți în India“, îi îndemna el pe antreprenori.

Cambodgia speră ca până în 2025 să-și dubleze exporturile sectorului de producție (excluzând îmbrăcă­min­tea), iar Kenya și-a setat o creștere anuală de 15% a sectoarelor producătoare.

Paradigma tehnologică

Există însă o pro­ble­mă. Industrializarea este mai dificil de realizat acum decât în urmă cu 40 sau 50 de ani. În urma progreselor tehnologice, ai nevoie de mai puțini oameni ca oricând pentru a produce, să zicem, o pereche de șo­sete. În India, în 2007, era nevoie de cinci ori mai pu­­țini muncitori pen­tru a opera o fabrică decât în 1980.

La nivel mondial, industria se bazează azi în special pe abilități și capital, pe care țările bogate le au în abun­dență, și mai puțin pe muncă brută, ceea ce în­seamnă că o forță de muncă numeroasă și ieftină nu mai oferă un avantaj competitiv sau o pârghie de dez­voltare. De aceea și țări precum India schimbă stra­tegia – salt di­rect către producția de vârf. De ce să te complici cu a produce șosete, când poți să produci semiconductori?!

Numai că această „obsesie extraordinară de a produce lucruri de ultimă generație“, așa cum o descrie un fost consilier al guvernului indian, duce uneori la un soi de protecționism învechit. Companiile indiene sunt bine­venite să vândă oriunde, dar premierul Modi vrea ca indienii să cumpere produse indiene (a anun­țat in­ter­dicții de import pentru tot, de la laptopuri până la arme).

Nu tot protecționismul este însă învechit. În India ani­­lor 1970, subvențiile și scutirile de taxe au înlocuit în mare parte interdicțiile de import și licențiere, când fie­care investiție peste o anumită limită trebuia apro­bată de un funcționar. Acum, autoritățile caută să atragă investiții de 100 de miliarde de dolari pe an, iar premierul Modi a anunțat că aducerea în India a unor pro­ducători de cipuri se numără printre principalele sale obiective economice.

În 2023, subvențiile au ajuns la 45 de miliarde de dolari (1,2% din PIB), față de aproximativ 8 miliarde de dolari, cât erau cu trei ani în urmă.

Similar, Malaysia oferă stimulente companiilor care por­nesc operațiuni de cloud computing și susține costu­rile înființării de unități de producție, iar Kenya con­stru­iește 5 parcuri industriale fără taxe (vor fi gata în 2030) și are planuri pentru încă 20.

Riscul

Unii marchează succese relativ rapide. În Cambodgia, ponderea în PIB a sectorului de producție a crescut cu trei procente în 2023 față de cât era acum cinci ani. Explicația? Prin costuri scăzute și sub­venții pentru înalte tehnologii a atras companii care caută să nu mai fie dependente de China.

În alte părți însă, nu e așa simplu. În India, ponde­rea în PIB a producției a ră­mas constantă – Modi nu va ob­ține ținta setată de 25% până în 2025. Mari jucători, precum Apple și Tesla, au două fabrici, dar nu se compară cu investițiile masive virate spre Chi­na, care oferă o infrastructură superioară și o forță de muncă înalt calificată.

Riscul este ca, în încercarea de a atrage producție de bunuri high-tech, unele țări ar putea repeta dezastre din trecut. De pildă, între 1960 și 1991, ponderea in­dustriei manufacturiere în PIB-ul indian s-a dublat. Dar în anii ’90, când s-a renunțat la barierele protec­țio­niste, produsele nu erau competitive ca preț pentru a fi exportate în restul lumii. Iar de data aceasta, riscul este mai mare chiar, pentru că Modi consideră producția ca fiind sinonimă cu „independența“ (capa­citatea Indiei de a produce tot ceea ce are nevoie, in­clusiv tehnologia care intră în fabricarea armelor).

Atât India, cât și Indonezia sau Turcia fac parte din gru­­pul țărilor convinse că îmbogățirea este calea că­tre o poziție geopolitică mai puternică, convingere care însă le crește deopotrivă șansele de a face și in­ves­tiții greșite.

Strategia stimulentelor

Riscul de mai sus de­ter­mină alte state să încerce o altă abordare – să atragă industrii care le folosesc resursele naturale, în special metalele și mineralele care alimentează acum tranziția spre energie verde. Indonezia este cea care deschide drumul și o face în forță. Din 2020 a interzis exporturile de bauxită și nichel și speră ca, prin menținerea unui control strict, să atragă companii mari care rafinează. Și planul este de a adapta această strategie pentru fie­care parte a lanțului de producție, până când muncitorii indonezieni vor produce totul, de la componente de baterii la turbine eoliene.

Indonezia se află în plină dezvoltare a infrastructurii – cheltuielile între 2020 și 2024 ar trebui să atingă 400 de miliarde de dolari, cu peste 50% mai mult în fie­care an față de 2014. Sunt finanțate din acești bani cel puțin 27 de parcuri industriale – de exemplu, Parcul Kalimantan, construit pe 13.000 de hectare, cu aproape 129 de miliarde de dolari.

Alte țări oferă și ele propria schemă de avantaje – firmele care vor să instaleze panouri solare în Brazilia primesc subvenții pentru a le construi chiar în țara sud-americană. Bolivia a naționalizat industria litiului, dar noile conglomerate de stat vor putea încheia par­te­­­neriate cu companiile chinezești.

Abordarea este oarecum fără precedent. Principa­lele țări producătoare de petrol exportă cea mai mare parte a țițeiului. Peste 40% din capacitatea globală de rafinare se găsește în Statele Unite, China, India și Japonia. Arabia Sau­dită rafinează mai puțin de un sfert din ceea ce pro­duce, iar Saudi Aramco, gigantul său petrolier de stat, rafinează în nordul Chinei.

Experimentele în materie de interdicții de export au fost în mare parte în domenii mai simple – lemnul în Ghana și ceaiul în Tanzania. Pe când obținerea de ni­chel suficient de pur pentru a fi folosit în com­po­nența vehiculelor electrice și de care dispune Indonezia este un demers extrem de complex, care necesită trei tipuri diferite de fabrici. Iar nichelul trebuie să mai treacă prin câteva etape înainte să intre în compo­nența unei ma­șini electrice, remarcă Matt Geiger, de la fondul de hed­ging MJG Capital.

Banii la bani trag

Combustibilii fosili au îmbo­gățit țările din Golf, în condițiile în care aproape fie­care industrie din lume consumă constant petrol. Dar în cazul boomului din jurul metalelor verzi nu există nicio garanție că povestea va fi la fel. Bateriile trebuie în­lo­cuite doar la câțiva ani.

Oficialii Agenției Internaționale a Energiei consideră că apogeul valoric din exploatarea acestor mărfuri verzi va fi atins în următorii ani, după care va începe de­clinul. Mai mult, progresele tehnologice ar putea re­duce brusc cererea pentru anumite metale în favoa­rea altora.

Între timp, petrostatele bogate încearcă să se reinventeze, vor să fie acolo unde se fac afaceri, să devină huburi comerciale pentru mărfuri din toate colțurile lumii și jucători geopolitici. Până în 2050, lumea ar tre­bui să nu mai emită noxe cu efect de seră. Numai că, deși Golful este bogat, economiile sale sunt încă în dezvoltare – forța de muncă este mai slab calificată comparativ cu cea din Malaysia, de exemplu, dar sala­riile sunt comparabile cu cele din Spania. Este motivul pentru care expații sunt un segment vital. În Arabia Sau­dită, aceștia reprezintă trei sferturi din forța totală de muncă.

Emiratele Arabe Unite (EAU) au fost printre primele țări din regiune care au început diversificarea. S-au con­centrat pe industrii precum transportul maritim și tu­rismul, care înlesnesc alte afaceri, dar și pe înalta teh­nologie, cum ar fi inteligența artificială și chimia. În Abu Dhabi există deja o filială a Muzeului Luvru și a Univer­sității din New York, dar există și planuri de a face bani inclusiv din călătoriile spațiale pentru tu­riști.

Qatar construiește „Education City“, un campus care va costa 6,5 miliarde de dolari și se va întinde pe 1.500 de hectare. Va funcționa ca un soi de parc pentru univer­sități și va găzdui zece filiale ale unor nume celebre, in­clusiv Northwestern și University College London.

Arabia Saudită are ca obiectiv să crească fluxurile de investiții străine până la 5,7% din PIB în 2030 (de la 0,7% în 2022) și cheltuie sume fabuloase pentru a atinge acest obiectiv. Fondul de Investiții Publice din Arabia Saudită a distribuit 1.300 de miliarde de dolari în țară în ultimul deceniu (mai mult decât va injecta Ad­­ministrația Biden în baza noii politici industriale a președintelui american). Fondul investește în orice, de la echipe de fotbal și combinate petrochimice până la orașe complet noi. Politica industrială nu a fost nici­o­dată realizată la o asemenea scară. În 2023, pentru a atrage investiții, Arabia Saudită a cheltuit sume echi­va­lente cu 20% din PIB. În același scop, în 2019, China a cheltuit 1,5% din PIB.

Toată lumea câștigă

Când arunci cu bani peste tot și atât de mulți, există și un revers – nu prea mai vezi ce funcționează și ce nu. E greu să faci apoi dis­tinc­ția între acele companii care supraviețuiesc cu toate stimulentele și susținerea posibile și cele care ar intra în colaps fără ele.

În Golf, sectorul privat încă nu a reușit să prindă avânt. În ultimii cinci ani, aproape 80% din toată creș­terea economică non-petrolieră a Arabiei Saudite a ve­nit din cheltuielile guvernamentale. Și chiar dacă 35% dintre femeile saudite sunt acum active în forța de muncă a țării (de la 20% în 2018), în restul Golfului, rata generală de participare rămâne redusă.

În cele din urmă, unele țări se vor îmbogăți și vor reuși să atingă statutul de state cu venituri mari. Poate investițiile Emiratelor Arabe Unite în domeniul inteli­gen­ței artificiale vor da roade. Poate noua tehnologie va face lumea mai dependentă de nichel, în avantajul Indoneziei. Populația Indiei este prea tânără ca țara să riște o stagnare a creșterii.

Dar cele trei strategii ex­puse și pe care aceste state le testează pentru a intra în clubul statelor bogate – sal­tul la înalta tehno­lo­gie, exploa­tarea tranziției spre ener­gia verde și reinventarea eco­no­mică, în cazul petrostatelor – reprezintă toate pariuri scumpe. Și, deși suntem într-un sta­diu incipient, se pot extrage câteva lecții deja, scrie The Economist.

Lecțiile

Prima – statul este astăzi mult mai activ în dez­voltarea economică decât în oricare alt moment din ultimele decenii. Cumva, o economie trebuie să evo­lueze de la sărăcia agrară la sectoare industriale diversificate și competitive la nivel global. Pentru asta este nevoie de infrastructură, cerce­tare și know-how din par­tea statului. Poate este nevoie și de acordarea de îm­prumuturi la rate mai mici, sub cele de pe piață. De­vine, așadar, inevitabil ca sta­tul să se implice, iar fac­torii de decizie vor fi nevoiți să aleagă câștigătorii.

Guvernele însă intervin azi mult mai frecvent. Multe și-au pierdut răbdarea cu politicile prevăzute de „Consensul de la Washington“, iar factorii de decizie din ță­­rile în curs de dezvoltare iau drept exemple China și Co­re­ea de Sud.

A doua lecție ține de mize. Cele mai multe țări au in­­vestit sume uriașe pentru a-și atinge obiectivele setate. De aceea, pentru economiile mai mici, precum Cambodgia sau Kenya, dacă apar probleme, rezultatul ar putea fi o criză financiară. În Etiopia, acest lucru s-a în­tâmplat deja – țara a intrat în incapacitate de plată și a urmat războiul civil. Chiar dacă vorbim de țări mai mari, precum India sau Indonezia, nici acestea nu-și permit al doilea eșec în drumul spre dezvoltare. Factura eforturilor actuale, în cazul în care dau greș, du­blată de costurile implicate de populații care îmbă­trâ­nesc, le vor micșora dra­matic spațiul fiscal. Și țările mai bogate sunt limitate, dar de data aceasta de o altă re­sursă – timpul. Arabia Saudită trebuie să se dezvolte (diversifice) înainte ca vremea petrolului să treacă, alt­fel va avea puține modalități de a susține bu­năstarea cetă­țenilor săi.

A treia lecție ține de faptul că modul în care țările se dezvoltă se schimbă. Până acum, producția a fost singurul tip de activitate prin care țările sărace și-au putut îmbunătăți productivitatea mai rapid decât ță­rile bogate și astfel au reușit să le ajungă din urmă.

Cu industria modernă s-ar putea să nu mai avem ace­­leași mecanisme. Astăzi, cursa nu este de a îmbu­nă­tăți marjele producției, ci de a exploata cât mai bine metalele verzi, de exemplu, de a deservi turiștii sau de a asambla electronice. Toate acestea înseamnă un singur lucru – în secolul al XXI-lea, cursa pentru a deveni o țară bogată va fi mai istovitoare decât era în secolul trecut.

Acest articol a apărut în numărul 180 al revistei NewMoney

FOTO: Getty