Omenia caftește România

În miezul lui iunie 1990, România pierde la fotbal în fața Camerunului, după 20 de ani de absență de la Cupa Mondială. Cristian Țopescu anunță retragerea de la microfonul TVR, în semn de protest. Numai că protestul nu are legătură cu Andone și Rotariu, ci cu întâmplările din Piața Universității din București. Ion Iliescu îi face pe protestatarii din piață „legionari“ și „huligani“, după care-i cheamă pe minerii din Valea Jiului să restabilească ordinea.
Simfonia panseluțelor plantate cu târnăcopul se aude până în cancelariile europene. România pierde o mare parte din capitalul de simpatie dobândit după decembrie 1989 și coboară în puțurile feudalismului. Minerii sunt deja turiști consacrați, câtă vreme nu e prima (și nu va fi nici ultima) lor deplasare pe traseul Valea Jiului-București. Cunoștințele pe care le dețin tenorii abatajelor despre Capitală impresionează. Minerii știu exact unde locuiește Ion Rațiu (ceea ce eu, unul, trăitor în București, nu știam), cum arată tiparnița de bani de la PNL și ce tip de droguri comercializează PNȚ.
Nu află din cărți lucrurile astea, ci de la ghizi calificați la universitatea de manipulare a Securității și de la unul dintre purtătorii ei de minciuni, Nicolae Cămărășescu. Alături de acesta din urmă și în fruntea oștirii cu lămpașe se avântă la plantat haiducul Miron Cozma Răcoare, căruia ultimul nume, adăugat aici din rațiuni poetice, îi devine la un moment dat – pe bună dreptate – domiciliu. Încă de atunci Miron Cozma e un model excepțional pentru statuia omului de omenie, mai cu seamă că acțiunile lui pașnice consună cu pasiunea lui Ion Iliescu pentru liniște și consens.
ROXANA ȘI DANIEL. Roxana îmi este mai întâi colegă de an la facultate și apoi de serviciu, la Biblioteca Națională, în iunie 1990. La vremea mineriadei, Biblioteca își are încă sediul pe strada Ion Ghica, la doi pași de Banca Națională și la 200 de metri de Piața Universității. Întâmplător, panseliștii lui Cozma iau la bătaie diverși civili care arată suspect – barbă, ochelari, păr lung, cărți în mână – exact de ziua ei. Roxana aduce un tort comandat din timp și se pregătește să-l împartă cu colegii. Nu mai apucă.
Ținuta elegantă îi este ferfenițită sub asediu, tortul se face țăndări, bâtele lucrează cu spor sub ochii ei îngroziți. Spre cinstea lor mereu evocabilă, Gheorghe Bercan și Marius Dobrescu, directorii de atunci ai instituției, îi deschid larg porțile și fac din bibliotecă loc de refugiu.
Destui oameni scapă nechelfăniți fiindcă apucă să se ascundă printre cărți, dicționare și periodice. Nu și Daniel, un ins curajos de felul lui, care, cu o jumătate de an mai devreme, laolaltă cu alți colegi de cămin, se apucase să prindă pere în plopii din Regie – răspunsul dat lui Ceaușescu și pronosticului său: „Comunismul va dispărea din România când o face plopul pere“.
Daniel are curaj și coloană vertebrală, așa că în iunie 1990 e în Piața Universității, la proteste. În această calitate, el încasează câteva bâte sănătoase pe spinare și ajunge la concluzia că vizionarismul lui Ceaușescu e floare de mină la ureche pe lângă blândețea creștinească a lui Cozma și a ortacilor. Astăzi, Roxana e în vestul Franței, iar Daniel – în Canada. Ne scriem din când în când, ne vedem rar și ne gândim des unul la celălalt. Cât despre Miron Cozma, el trebuie reevaluat. Până i se ridică statuia, ar fi bună și o diplomă. Și cine ar fi mai pregătit să i-o înmâneze dacă nu o organizație care prețuiește omenia?
REPARAȚIA. În februarie 2022, lui Cozma i se face în fine reparația cuvenită. Poet, rocker, amant, practicant de arte marțiale, conducător de club de fotbal, vedetă TV, om politic și – atenție! – membru al Asociației Victimelor Mineriadei (!!!), Miron Cozma e premiat de Fundația Internațională Omenia, condusă de Minodora Ilie. Motivația juriului e scrisă pe diplomă, într-unul dintre enunțurile-emblemă ale realității paralele: „Pentru deosebite fapte de omenie și o viață întreagă pusă în slujba poporului român“. Citești, recitești și tot nu-ți vine să crezi. Alexandru Pesamosca n-a avut parte de onoruri, deși le-ar fi meritat cu prisosință, la miile de copii însănătoșiți sau salvați de la moarte.
E onorat, în schimb, un ins care a condus o acțiune stupefiantă prin barbarie, în inima Europei, la sfârșit de mileniu, la comanda unui președinte încă nedezvrăjit de binefacerile reprimării și de voluptatea vocii unice.
Păcat totuși că Minodora Ilie nu alege holul fostei Biblioteci Naționale pentru festivitatea de premiere. Păcat că nu le trimite invitații celor ciomăgiți de mineri și alungați din țară.
Păcat că prietenii mei Roxana și Daniel nu pot ajunge și nu pot protesta la fața locului la adresa infamiei.
Păcat că nu e chemat să depună mărturie despre omenia lui Cozma fotbalistul Dănuț Lupu, întâmpinat de Cozma în persoană cu un cap în gură la un meci Jiul-Dinamo.
Păcat că ne întoarcem la nouvorba lui Orwell, în care „adevăr“ înseamnă „minciună“.
Păcat, în fine, că nu i se propune nonagenarului sărac și cinstit Ion Iliescu să înmâneze diploma. În fond, omenia lui Miron Cozma țâșnește cu tot cu bâtă din autoritarismul roșu al fostului președinte.