O nouă eră: cât de mult va schimba războiul din Ucraina geopolitica lumii
Nu știe încă nimeni cum se va termina, după ce blitzkriegul visat de președintele rus Vladimir Putin a eșuat. Ce știm însă este că războiul din Ucraina va schimba profund geopolitica lumii. Iar unele schimbări vor fi fără precedent.
Efraim Halevy, șeful serviciului israelian de informații Mossad între 1998 și 2002, explică într-un comentariu pe care l-a semnat pe 1 martie în publicația israeliană Haaretz că Putin a jucat prea devreme cartea amenințării nucleare, ceea ce este un semn de disperare. Tot el crede că președintele american Joseph Biden încă îi poate oferi lui Putin un exit onorabil din barbarul război pornit împotriva Ucrainei.
Amenințarea nucleară lansată de Putin, o premieră de la terminarea Războiului Rece și la doar șase zile de la începerea ofensivei militare terestre împotriva Ucrainei, merită detaliată. Aparent, o astfel de amenințare sună defetist, dat fiind că Rusia deține un avantaj masiv în materie de forțe convenționale în fața Ucrainei. Fiind fluturată și atât de repede, reflectă o disperare tot mai mare din partea lui Putin, consideră Halevy. În primul rând, denotă eșecul militarilor ruși de a obține o victorie spectaculoasă și rapidă. Firesc, de altfel, fiind lipsiți de experiență și de motivație.
Pe plan internațional, Moscova este izolată complet și lipsită de orice sprijin. 11 din cele 15 state membre ale Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (ONU) au susținut proiectul de rezoluție privind sancționarea Rusiei. Dintre cele care s-au abținut se remarcă evident China – cel mai apropiat și puternic aliat al Rusiei pe scena internațională. China a anunțat că președintele Xi Jinping l-a sfătuit pe omologul său rus să intre la negocieri cu Ucraina (ceea ce Putin a respins în aceeași zi, ba chiar folosind un limbaj jignitor).
Eșecul serviciilor ruse
Putin caută să hiperbolizeze dimensiunea istorică a războiului pornit, bazându-se pe istoria comună a celor două state ca membre ale Uniunii Sovietice în secolul XX. Putin nu poate accepta că Ucraina a fost recunoscută de comunitatea internațională ca stat independent și suveran, iar ceasul istoriei nu poate fi dat înapoi cu forța.
De altfel, și alte publicații internaționale notează eșecul serviciilor de informații ale Rusiei, incapacitatea de a înțelege transformarea Ucrainei în cele trei decenii de independență. Chiar dacă împărtășesc cu rușii cultura și religia, ucrainenii, ca popor, indiferent de rădăcinile etnice, și-au construit propria identitate civică. Au avut trei revoluții populare – în 1991 a fost mișcarea de independență, au urmat Revoluția Portocalie în 2004-2005 și Revoluția Demnității în 2013-2014.
Când Putin a invadat estul Ucrainei, ucrainenii s-au oferit voluntari pentru a lupta și a-și sprijini armata. Poate că autoritățile centrale sunt slabe, corupte, dar solidaritatea din sânul societății ucrainene se întărește când aceasta se confruntă cu un inamic.
Diferența majoră dintre Ucraina și Rusia este că ucrainenii au devenit cetățenii țării lor, pe când rușii au rămas supușii liderului de la Kremlin. Putin i-a citit greșit pe ucraineni și s-ar putea să piardă lupta. Moral, a pierdut-o deja. Nici cu cea mai mare armată desfășurată nu va putea să-și impună voința în Ucraina.
Chestiunea exitului onorabil
Revenind la textul fostului șef al Mossadului, acesta ține să pună amenințarea nucleară proferată de Putin în perspectivă istorică – amintește sub multe aspecte de criza din octombrie 1962 (Moscova trimitea atunci o navă de luptă echipată cu focoase nucleare aproape de Coasta de Est a Statelor Unite). Au fost 13 zile de agonie până când criza a fost rezolvată de o echipă de oficiali de la Casa Albă.
Lecția de atunci poate ar fi de ajutor acum pentru a evita o catastrofă în criza care pare că escaladează de la zi la zi. Coincidența a făcut ca, în apogeul crizei, în SUA să se afle într-o vizită privată Isaiah Berlin, fostul emisar al lui Winston Churchill la Washington și la Moscova în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Invitat de președintele american J.F. Kennedy la o cină privată, Berlin a fost întrebat ce sfat i-ar da la o întrebare vitală: „Ce îi pot oferi liderului rus astfel încât să poată explica demn acasă de ce a renunțat și și-a retras amenințarea nucleară din preajma teritoriului american?“. La scurt timp, distrugătorul cu focoase nucleare a fost retras, iar câteva luni mai târziu, Statele Unite au retras rachetele Jupiter din Turcia, o amenințare în ochii Rusiei.
Provocarea pentru SUA este și azi la fel de clară: cum să sprijine bravul popor ucrainean și în același timp să-i păstreze lui Putin opțiunea unui exit onorabil (ceva ce poate explica în Rusia fără să-și compromită autoritatea)? Reputația lui Putin este deja masiv avariată, atât internațional, cât și intern, și va fi nevoie de ani pentru a o mai repara. Pacea este posibilă doar printr-o punere de acord între SUA și Rusia, cu o soluție pe termen lung. Putin nu-și permite ca actualul război să se termine precum cel din Cecenia, iar Biden nu poate lăsa evenimentele să scape de sub control.
Axa Rusia-China
Deși Putin a declanșat un război nu doar împotriva Ucrainei, ci și a Europei, singurele forțe din teren sunt în continuare cele ucrainene, remarcă o largă analiză publicată de revista britanică The Economist. Uniunea Europeană, născută chiar din ideea că integrarea economică este soluția de a opri războaiele pe Bătrânul Continent, s-a angajat totuși în cel mai aspru asalt cu sancțiuni, pe de o parte, și cu sprijin pentru înarmarea Ucrainei, pe de alta. În cealaltă parte a lumii, Japonia, Singapore, Coreea de Sud, Taiwan și Australia s-au alăturat tirului de sancțiuni.
Iar schimbarea de atitudine a Japoniei este cea mai radicală. În ultimele decenii, Japonia a curtat Rusia neobosit în parte în efortul de a contrabalansa China, dar și în speranța rezolvării disputei teritoriale cu Rusia privind cele patru insule Kurile de Sud (devenite teritoriu al defunctei Uniuni Sovietice după capitularea Japoniei de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial). Fostul premier Shinzo Abe a avut nu mai puțin de 27 de întâlniri cu Putin, numai că, acum, premierul Fumio Kishida a înghețat fără ezitare rezervele pe care Banca Centrală a Rusiei le depozita în Japonia.
Era limpede că sfârșitul Războiului Rece nu avea cum să garanteze o pace permanentă. Conflictul din Ucraina face însă loc unor scenarii noi privind viitoare conflicte. Devine tot mai posibil acum ceva ce credeam a fi exagerat – ca un teritoriu să fie smuls unei țări cu forța.
Aducând Rusia și China împreună, noua realitate pune o presiune în plus pe sistemul de alianțe al Statelor Unite care încercuiesc parțial periculosul tandem. Dar totodată începe să consolideze încrederea Europei în propriile puteri și idealurile ei și s-ar putea să-i sporească dorința de a lupta pentru ele. S-ar putea să vedem Germania și Japonia, marile perdante ale celui de-al Doilea Război Mondial, asumându-și din nou rolul de forțe combatante. Și se readuc pe tapet vechile întrebări din jurul arsenalelor nucleare.
Înapoi în 1939
Nimeni nu are un nume pentru această nouă eră post-post-Război Rece. În căutarea de paralele însă, spectrul nazismului continuă să revină. Putin evocă ororile celui de-al Doilea Război Mondial când îl acuză pe Volodimir Zelenski, evreu de origine, că este la cârma unui stat nazificat. Cu toate acestea, tocmai iredentismul violent al lui Putin – războiul din Georgia în 2008 și capturarea Crimeei în 2014, iar recent, anexarea de facto a Belarusului – amintește de Hitler.
„Nu am crezut niciodată că ne vom mai trezi în 1939“, comenta un înalt oficial de la Casa Albă în prima zi a invaziei din Ucraina. Unii se tem că seamănă mai curând cu 1945 – starea de sănătate mintală a liderului rus, izolat, lipsit de simțul realității și, după cum se vede, predispus să facă multe calcule greșite. Și nu mai este de neconceput nici folosirea armei nucleare.
Privind lucrurile prin prisma celui de-al Doilea Război Mondial, ideea unei axe pare naturală. Când președintele american Biden opune democrațiilor autocrațiile, implicit pune Rusia și China pe aceeași axă. Cele două s-au tot apropiat strategic și politic. Ambii lideri, Vladimir Putin și Xi Jinping, au aceeași dorință – să submineze întâietatea Statelor Unite în lume.
Chiar dacă cele două dictaturi nu sunt aliate formal, militar se sprijină reciproc – geografia le ajută, stând „spate în spate“ și proiectându-și puterea în sensul opus graniței comune –, după cum remarcă Jude Blanchette, de la Centre for Strategic and International Studies (CSIS), din Washington.
Pe uscat sau pe mare
În încercarea de a înțelege această nouă axă, unii îi accesează pe analiștii de școală mai veche. Punctul de plecare pentru această chestiune și pentru istoria modernă a geopoliticii este ideea de „heartland“ („inima lumii“), expusă în 1904 de geograful britanic Halford Mackinder. Acesta susținea că cine controlează inima Eurasiei – în mare, zona dintre Marea Arctică și Himalaya – poate conduce lumea. Prin prisma acestei idei, o axă Rusia-China reprezintă o mare problemă. În prelegerea din 1904, Mackinder susținea că istoria universală și politica mondială au fost puternic influențate de imensul spațiu din interiorul Eurasiei, iar dominarea acestui spațiu este fundamentul oricărei încercări de dominare a lumii.
Un răspuns la cele susținute de Mackinder ar fi să luăm în calcul nu doar uscatul, ci și oceanele, cum a sugerat unul dintre contemporanii acestuia, americanul Alfred Thayer Mahan, care consideră că acela care controlează principalele coridoare maritime comerciale deține, de fapt, cheia puterii globale.
Un alt răspuns ar putea veni dinspre politologul american Nicholas Spykman, care susținea în 1942 că nu inima Eurasiei contează, ci marginile ei. Cheia, în viziunea acestuia, era coridorul maritim pornind din Marea Mediterană, mergând spre sudul Munților Himalaya și tăind sud-estul asiatic până în Japonia. „Cine controlează «rimland» controlează Eurasia, iar cine conduce Eurasia controlează lumea“, scria Spykman.
Michael Green, tot de la CSIS, vede lecțiile lui Spykman reverberând în lumea modernă și la nivelul ordinii actuale. Oficialii americani cred că apropierea Rusia-China le va înlesni coagularea alianțelor în Europa și Asia. Numai că țări din „rimland“, precum Turcia și Israel, sau petromonarhiile din Golf, chiar și țări din sud-estul asiatic, ezită când vine vorba de relațiile cu Rusia, unele din admirație pentru Putin sau ceva mai mult de atât.
Baletul Indiei
Deocamdată, cel mai solid privitor de pe margine rămas neutru este India, care pe 2 martie s-a abținut să voteze în Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite (ONU) moțiunea care condamnă invazia Rusiei. India caută să echilibreze prietenia sa veche cu Rusia (cea din urmă îi asigură o mare parte din echipamentul militar) cu un parteneriat rentabil cu SUA. „India merge pe sârmă acum, cu riscul mare de a cădea în gol“, este de părere Manjari Chatterjee Miller, de la think tankul Council on Foreign Relations.
Aspectul cel mai delicat ține însă de achiziția rachetelor rusești de apărare antiaeriană S-400 peste capul Statelor Unite. Dacă sistemul respectiv va fi trimis curând, America ar putea impune sancțiuni în baza unei legi numite CAATSA. Și va fi greu să se opună cineva.
Taiwanul
Controlul asupra „heartland“-ului poate fi compromis, încercând o ruptură a axei. Rusia și China au mai avut o ciocnire în anii ’60, ruptură exploatată de președintele american de atunci, Richard Nixon, care în 1972 făcea o vizită istorică în China.
Un înalt oficial american spune că Statele Unite înțeleg abia acum profunzimea prieteniei dintre Putin și Xi. „Cei doi lideri au vorbit mult despre nevoia de a rezista eforturilor americane de a le dezbina.“
Pe fondul presiunii economice pe care China o suportă din partea Statelor Unite, Xi nu este deloc încântat de haosul creat de Putin în Europa, una dintre principalele sale piețe de export. Are însă o dilemă: deși nu vrea căderea lui Putin, dacă îl ajută, devine părtaș la măcelul pe care acesta îl comite.
Și mai este chestiunea Taiwanului – dacă lui Putin îi iese planul, Xi va face la fel în Taiwan, spune Kanehara Nobukatsu, fost consilier japonez pe chestiuni de securitate națională. Nu va fi și simplu. Problemele pe care armata rusă le are s-ar putea să îi facă pe chinezi să regândească planul de a invada Taiwanul prin strâmtoarea cu același nume. În plus, oficialii americani speră că oprobriul global aruncat asupra Rusiei și sancțiunile fără precedent vor descuraja orice tentativă. Și transmit și mesajul că Statele Unite sunt atente simultan și la Europa, dar și la Asia. Chiar cu câteva zile înainte de invadarea Ucrainei, Administrația Biden a publicat noua sa strategie în Indo-Pacific. Pentru a marca momentul, secretarul de stat Antony Blinken a avut întâlniri cu omologii săi din Australia, India, Japonia și din Coreea de Sud.
În contextul în care SUA își aliniază în spate aliații în Asia, China s-ar putea să nu riște de data asta. Cel mai probabil, și Putin a simțit că nu îi este favorabil contextul. Legăturile Ucrainei cu Occidentul și dorința populației de a trăi într-o democrație se consolidau, pe când economia și capacitățile Rusiei stagnau. Iar pe măsură ce armata chineză se consolidează, se adâncește și sentimentul celor din Taiwan că sunt o națiune diferită.
Posibilitatea ca Rusia să ia sub control bucăți din Ucraina sau ca regimul lui Xi să prindă curaj cu privire la Taiwan ar putea sugera că noua eră va pune mai puțin accent pe integritatea teritorială. Nu este neapărat așa. Pentru majoritatea statelor rămâne un principiu central, la fel cum majoritatea membrilor Adunării Generale a ONU a denunțat războiul Rusiei. După cum sublinia kenyanul Martin Kimani, reprezentantul țării sale la ONU, multe state, inclusiv Kenya, au apărut ca urmare a dezintegrării imperiilor coloniale. Astăzi, „acele foste imperii trăiesc fără a mai căuta să ne arunce într-un trecut al dominației și opresiunii“.
Noua Germanie
Cancelarul german Olaf Scholz folosește contextul pentru a marca schimbări istorice pentru țara sa. A renunțat la reticența Germaniei de a se înarma, dar și la credința că, dacă țara sa cumpără gaz rusesc, o relație specială se poate crea între cele două țări. „Germania și-a externalizat securitatea către SUA, energia către Rusia și creșterea economică bazată pe exporturi către China“, comentează Constanze Stelzenmüller, de la think tankul Brookings Institution, din Washington. Că Scholz este din partidul care în anii ’70 făcea pionierat cu așa-numita politică de deschidere către Est – Ostpolitik, o abordare mai soft a relației cu URSS – înseamnă ca răsturnarea abordării să fie cu atât mai uimitoare. „Și doar un social-democrat ar fi putut face asta. Pentru Scholz este momentul lui Nixon față de China“, completează Stelzenmüller.
Noul tip de angajament al Germaniei va fi bine primit de restul NATO. Dacă Ucraina va cădea, iar forțele ruse vor rămâne pe termen nelimitat în Belarus, flancul de est al alianței va deveni mult mai expus. O temere specială este legată de istmul Suwalki, o zonă îngustă de aproape 100 de kilometri din nord-estul Poloniei, care leagă NATO de statele baltice. După momentul Crimeea, americanii au avertizat că acesta este „călcâiul lui Ahile“ al Alianței Nord-Atlantice, iar dacă Rusia va ocupa acest petic de pământ, țările baltice ar fi izolate practic de Europa de Vest și foarte greu de apărat.
Reînarmare nucleară?!
Temerea cea mai neagră este însă alta – în ianuarie, cei cinci membri permanenți (P5) ai Consiliului de Securitate al ONU (inclusiv Rusia) au semnat o declarație potrivit căreia armele nucleare pot fi folosite doar în scop defensiv, pentru a descuraja agresiunea și a împiedica izbucnirea unui război. De atunci, Putin a fluturat deja de trei ori amenințarea nucleară. „Este primul test în care putem vedea ce se va întâmpla când un lider al P5 este un nebun cu arme nucleare pe mână“, spune Kanehara Nobukatsu.
Potrivit unui militar american de rang înalt, retorica nucleară este exagerată, dacă ne uităm la ce se întâmplă în teren. Dar și retorica în sine este o problemă. Dacă Occidentul se lasă impresionat de ea, va mai fi folosită. Dacă Occidentul va face un gest suficient de agresiv pentru a transmite fără echivoc că nu s-a lăsat impresionat de ea, va crește și miza.
Președintele Biden a fost un adept al controlului armelor încă de când candida ca senator – era același an când Nixon mergea în China (1972). Anul trecut a extins pentru cinci ani tratatul New START, care limitează arsenalul nuclear ce poate fi desfășurat de SUA și Rusia (nu mai mult de 1.550 de focoase nucleare fiecare).
Biden a încercat să atragă și China în negocierile privind controlul armelor (potrivit Pentagonului, va ajunge la circa 1.000 de focoase până în 2030). Este adeptul doctrinei că SUA ar trebui să declare că „singurul scop“ al armelor nucleare este să împiedice un atac nuclear.
Prin urmare, retorica nucleară a Rusiei schimbă totul. Fostul premier nipon Shinzo Abe crede că Japonia ar trebui să ia în calcul să găzduiască arme nucleare, după modelul Germaniei. Practic, dacă va face acest pas, Japonia lasă în urmă legea celor trei principii non-nucleare, îmbrățișate după Hiroshima și Nagasaki: nu va produce, nu va deține focoase și nici nu va găzdui pe teritoriul ei arme nucleare.
Scenarii
Și noua geopolitică, și ce se va întâmpla cu strategia nucleară la nivel global depind într-o mare măsură de ceea ce va fi în Ucraina. „Dacă amenințarea lui Putin va fi considerată un succes, ar putea stimula proliferarea nucleară“, este de părere britanicul James Acton, de la Carnegie Endowment for International Peace, din Washington. „Dacă amenințarea va fi redusă la o simplă fanfaronadă, pentru că armele nucleare nu există pentru a fi folosite, atunci vom asista la o reducere a presiunii pentru proliferare.“
Unele temeri rămân valabile, indiferent de cum se va încheia acest război, conchid cei de la The Economist. O Rusie rănită, dar victorioasă s-ar putea să prindă curaj să amenințe chiar NATO. O Rusie doborâtă de insurgența ucraineană ar putea să se dezlănțuie împotriva celor care îi ajută pe ucraineni. O Rusie care încearcă să-și răstoarne liderul de la putere va deveni instabilă.
„Primii ani ai Războiului Rece au fost plini de tot felul de pericole – de la blocada URSS din Berlinul de Vest în 1948-1949 la criza rachetelor din Cuba din 1962 – până să se ajungă la o destindere care să asigure o mai mare predictibilitate“, comentează Thomas Wright, de la Brookings. „Începe o nouă eră, iar începuturile pot fi periculoase“, îl citează The Economist pe același Wright.
Ciocnirea
În urma invaziei declanșate de Rusia asupra Ucrainei, NATO desfășoară pentru prima dată elemente ale forței sale de reacție rapidă, formată din 40.000 de soldați, 5.000 fiind imediat gata de luptă.
- AMENINȚAREA. La începutul lunii februarie, Putin afirma că toate statele care și-au declarat independența față de URSS sunt „bombe cu ceas“, infectate cu „virusul ambițiilor naționaliste“, ceea ce sugerează limpede că planurile lui depășesc teritoriul ucrainean.
- ASIGURĂRI ȘI TRUPE. În ultimele luni, NATO a făcut demersuri menite să dea noi asigurări de securitate statelor baltice. Marea Britanie, Germania, Norvegia și Danemarca au trimis noi trupe pentru a consolida forța multinațională de rotație (circa 1.000 de soldați în fiecare din cele patru grupuri tactice operaționale) desfășurată în Estonia, Lituania și Letonia.
Acest articol a apărut în numărul 136 al revistei NewMoney.
FOTO: Getty