O expresie rupătoare

 

Credeaţi cumva că aflatul în treabă şi datul cu părerea sunt singurele ocupaţii la îndemâna ro­mâ­nilor? Nici vorbă. Mai există cel puţin una. Se nu­meşte ruperea tăcerii şi este creaţia presei scrise şi audiovizuale. Nu există zi de la Cel de Sus în care cineva să nu rupă tăcerea. Unul e medic legist, altul e barman. Unul e jucător de polo, altul şofer de taxi. Unul e celebru, altul vegetează în smârcurile anonimatului. Însă indiferent de meserie şi statut, ruperea tăcerii presupune aceeaşi fermitate de neîmblânzit, aceeaşi hotărâre brutală de ieşire din muţenie şi de folosire a viului grai. Dacă bunul  Dumnezeu citeşte presa şi se uită la emisiunile TV din România, fără îndoială că-şi reproşează acum că n-a croit tăcerea dintr-un material mai rezistent. Prea îi este delicată textura şi prea se înghesuie toţi s-o rupă. Atenţie, nu s-o destrame şi nu s-o sfâşie. Nu. S-o RUPĂ. E nevoie de un cuvânt scurt, care să înceapă cu o consoană dură, aptă să suge­reze ferocitatea implacabilă a procedeului şi căpo­şenia exaltată a făptaşului.

O doză de mister. Nu se mai ştie exact cine a rupt primul tăcerea sau cine a rupt prima tăcere. Să fi fost poliţistul Cristian Cioacă după uciderea Elodiei Ghinescu? Să fi fost altă vietate cuvântătoare din ograda OTV-ului? Să fi fost un ministru debarcat politic sau o cântăreaţă părăsită de amant? Până la urmă, nu contează. Lucrul important este rapiditatea cu care expresia „a rupe tăcerea“ a devenit clişeu şi şi-a fă­cut loc în şifonierul cu platitudini pe care-l deschid atât de mulţi oameni din presă că­ro­ra le e lene să gândească pe cont propriu. Privind în urmă şi bene­ficiind de ghidajul mimetic-abuziv al ziariş­tilor şi redactorilor de ştiri, ruperea tăcerii e la ora asta mai deasă decât scărpinatul în cap şi la fel de frec­ventă ca trecutul străzii. Nimeni nu se poate sustrage ten­taţiei. Tăcerea are o doză de mister şi de je ne sais quoi care te cheamă s-o rupi.

Câteva exemple la întâmplare: „Andreea Marin rupe tăcerea şi dă primul interviu după despărţirea de turc.“ „Pompierul care a ajuns la locul accidentului în care a murit Prinţesa Diana rupe tăcerea după douăzeci de ani.“ „Maria Constantin rupe tă­cerea după divorţul de Marcel Toader.“ „Alexandru Ulici este primul chirurg ortoped care rupe tăcerea în scandalul Burnei.“ „A rupt tăcerea! Ce spune pri­mul iubit al Valentinei Pelinel despre relaţia lor.“ „Guy Verhofstadt: primul înalt oficial care rupe tăce­rea generalizată a UE faţă de situaţia din Cata­lonia.“ „Mr Pink, iubitul Monicăi Gabor, a rupt tă­ce­rea.“ „Primul om decorat de Iohannis rupe tăce­rea.“ „Cavani rupe tăcerea! Prima reacţie după cearta cu Neymar de pe teren.“ (Dar şi „Neymar a rupt tăcerea despre scandalul cu Edinson Cavani.“) „Fostul preşedinte Traian Bă­sescu rupe tăcerea şi vorbeşte pentru prima dată despre Sistem.“ „Mama Alinei Eremia rupe tăcerea! Ce zice despre priete­nul cântăreţei.“ „Mbappé rupe tăcerea! Motivul pentru care a refuzat-o pe Real şi a ales PSG.“ „Medicul de la Academia lui Hagi rupe tăcerea.“ „Meryl Streep rupe tăcerea în scandalul Harvey Weinstein.“ „Draga Olteanu-Matei rupe tă­ce­rea în cazul preotului Pomohaci.“ Plus alte câ­teva mii de exemple. Se poate compila un volum de trei sute de pa­gini numai cu titluri din ziare şi de la televizor despre oameni care iau tăcerea şi o fac ferfeniţă.

Paradox și tristețe. Patinajul pe gheaţa minimei rezistenţe continuă nestingherit. Şi în fond, de ce să ieşi din rând şi să mergi pe cărări nebătăto­rite? De ce să refuzi unifor­mizarea năprasnică a clişeului? Nu e mai simplu să scrii şi să vorbeşti pe pilot automat? Îţi creşte leafa dacă îţi diversifici limbajul? Sunt întrebări din care ţâşnesc mirarea şi mâhnirea. Poncifele, surdina şi paloarea limbajului controlat erau coordonate ale vieţii sub dictatură, dar iată că ele rămân la putere şi în condiţii de exprimare liberă. Aici e paradoxul şi tot aici, tris­teţea. Acum, când ai dreptul la varietate şi la dife­renţă, cei mai mulţi oameni din presă preferă să-i imite pe alţii şi să se lase validaţi de breaslă nu fiindcă sunt buni, ci fiindcă sunt la fel de bonţi şi previzibili cum le sunt colegii. Victoria democraţiei poate aduce triumful mediocraţiei. Spre a nu mai spune că „ruperea tăcerii“ ar fi o formulă îndreptă­ţită dacă oamenii ar putea, în fine, să vorbească după ce, ani la rând, li s-a pus pumnul în gură. Or, nimic de genul ăsta în declaraţiile celor îmboldiţi de reporteri să toarne un pic de boia în ciorba zilei.

„A rupe tăcerea“ e, de vreo cincisprezece ani, un cârlig de presă, la fel ca „Şoc“!, „Bombă!“, „Este fără predecent!“ şi „N-o să-ţi vină să crezi!“. Aidoma acestor momeli ieftine, şi „a rupe tăcerea“ promite o dezvăluire spectaculoasă şi livrează în schimb o banalitate. Ziaristul care recurge la acest magnet se bucură, încă, de complicitatea unui public uşor de prostit, care trage nădejde că va afla ceva picant, sordid, scandalos şi de nemărturisit. Alianţa dintre lenea redactorului şi sărăcia cu duhul a cititorului măsoară lungimea toboganului pe care se scurge cea care nu pierde niciodată prilejul să se alinte ca „a patra putere în stat“. Mai e ceva de aşteptat? Cum să nu: apariţia primului surdomut care rupe tăcerea. Răbdare, nu mai e mult.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *