O casă pe nume Gheorghe, cel mai nou proiect al controversatului artist Dumitru Gorzo

A îmbrăcat Catedrala Mântuirii Nea­mului în slănină, i-a pus lui Ștefan cel Mare sâni, a pictat femei cu falusuri uriașe, a fost el însuși muzeu ambulant pe străzile din New York. Acum, a transformat casa bunicului din Ieud (Maramureș) într-o sculptură pe care a așezat-o în fața Muzeului Național de Artă Contemporană din București.

Acest articol a apărut în numărul 70 (22 iulie – 4 august 2019) al revistei NewMoney

Tot ce iese din mâna lui Dumitru Gorzo șochează, binedispune, ridică întrebări. Stencilul cu „Ceaușescu – vin în 5 mi­nute“, coconii roz lipiți prin tot Bucu­reș­tiul la începutul anilor 2000, toate acele lucrări ce redau falusuri și împreunări, dar și frumoasele lui picturi cu bătrâne maramureșence re­flectă felul în care înțelege el istoria, schimbările socio-culturale, memoria, umanitatea. Nu mai trăiește în România din 2008, de când s-a mutat la New York, dar continuă să vină aici ori de câte ori poate, pentru a expune și a petrece timp cu ai lui.

Cel mai nou proiect al său, „Gheorghe“, s-a născut la Ieud, unde Gorzo a demontat casa bătrânească a familiei, folosind bârnele din lemn la construi­rea unui alt tip de casă. Una cu o su­me­­­denie de sensuri, care spune po­vestea bunicului său și a oricărui om de pe Pământ. Sculptura este expusă (până la sfârșitul lunii septembrie) în fața Muzeului Național de Artă Con­tem­porană din București.

DEMONTARE. Înainte de a fi „Gheorghe“ a fost „Reziliența“, un proiect început în 2017, prin care Gorzo, nepregătit încă să demoleze vechea casă, a supus-o mai multor intervenții artistice. A cioplit și a zgâriat pereții colorați în albastru, cre­ând un fel de basorelief care „hoi­nărea“, cum spune el, din camera mare, pe tavan, prin tindă, camera mică și până în că­mară. Însă, oricât de mult și-ar fi dorit să o păstreze, casa avea probleme de structură destul de grave ca să mai poată fi salvată, așa că i-a venit ideea transformării ei într-un obiect artistic.

Având în minte povestea bunicului – care, atunci când a fost eliberat din închisoarea de la Sighet, a plecat pe jos spre casă, nu cu rata, așa cum au făcut alți consăteni –, Gorzo a gândit casa „ca prezență, ca loc ce te definește, ca spa­țiu de plecare și ca destinație“.

Astfel s-a apucat de lucru, vrând cu tot dinadinsul să trudească singur, nu pentru că i-ar plă­cea munca fizică – deși, după cum spune chiar el, „actul muncii mă construiește și mă ajută să aflu niște răs­punsuri“ –, ci pentru că lucrarea are de-a face cu limita lui (cât poate duce în spate, câte kilograme poate ridica la doi metri).

„Munca la ridicarea lui «Gheorghe», toată epuizarea fizică și riscul trebuiau să fie ale mele, să îmi aparțină în totalitate“, spune artistul. El recunoaște că a mai fost ceva care l-a motivat: convingerea că așa ar putea plăti „impietatea distrugerii casei pe care bunicul a construit-o la 18 ani, în care a crescut tata și din care eu însumi am plecat la 14 ani“.

DEVENIRE. De ce a numit-o „Gheorghe“? În primul rând, „pentru că trebuia să se numească cumva“. În al doilea rând, pentru că artistul este sătul de titluri care încearcă să descrie sau să îmbună­tățească. Și, nu în ultimul rând, pentru că nimeni din familia lui nu s-a numit Gheorghe, așa cum ai fi tentat să crezi.

Dacă, inițial, a avut intenția de a transforma casa într-un avion, Gorzo a ajuns să construiască un obiect arhitectonic ce crește dintr-un cub, trece printr-un zigzag de zece metri, pentru a sfârși într-un octogon. „Era nevoie de altceva, o construcție nouă care la prima vedere să nu însemne nimic și care să poată fi o sumă de lucruri“, dezvăluie el raționa­mentul prin care a ajuns la forma finală a sculpturii.

Iar „Gheorghe“ chiar este o con­struc­ție care poate însemna o sumedenie de lucruri, este un proiect în care poți găsi nenumărate direcții, simboluri, expli­cații. Pentru unii, reprezintă lumea, omul, mama. Pentru alții, aduce cu un spermatozoid. Pentru Gorzo, înseamnă amintiri, devenire, atitudine.

„Pe mine mă face să mă gândesc la ritm și la gra­vi­tație, la construc­ție, deconstrucție și reconstrucție, la multe, foarte multe straturi de istorie“, spune Gorzo, care a luat în calcul, de la bun început, pro­blema complicată de situare. Și, deși inițial nu-i vedea locul între fosta Casă a Poporului și actuala Cate­drală a Mântuirii Neamului, a în­țeles că tocmai faptul că este „o lucrare care comunică mereu altceva și care nu este ceva anume“ o îndreptățește să stea între „casa lui Ceaușescu“ și „casa lui Dumnezeu“.

Ce se va întâmpla cu sculptura, după ce nu va mai fi expusă acolo? „Nu știu încă“, mărturisește Gorzo, care este sigur de un singur lucru: „«Gheorghe» devine“.