Moștenirea lui Fidel

Fidel Castro a murit. El líder máximo, coman­­dan­­tul-șef al Revoluției Cubaneze, avea 90 de ani. Comentatorii din România au preferat să rețină mai ales natura totalitară a regimului castrist și iluziile pe care și le-au făcut mulți intelectuali occidentali, ca Régis Debray sau Jack Lang. Aceștia nutreau o anumită nostalgie față de romantismul revoluțio­­nar al anilor ’60 și au transformat figura lui Castro într-o adevărată icoană la nivel mondial.

Însuși Papa Francisc a ținut să comunice că dispariția liderului cubanez, erou al mișcărilor altermondialiste, este „o veste tristă“.

Un capriciu al destinului. Pentru cei care au avut de suferit de pe urma regimului ins­taurat de Castro în 1959, pentru cei care au avut de suferit de pe urma vre­­unui regim dictatorial, dar și pentru cei care nu re­­ușesc să pri­vească mai detașat istoria, la 25 noiembrie 2016 s-a stins un dictator a cărui moarte a survenit prea târ­ziu. Un destin revol­­tă­­tor de blând, cred inamicii.

Nu numai că Fidel a condus țara vreme de aproa­­pe cincizeci de ani, dar a reușit să îi transfere pașnic puterea fratelui său, Raul. Mai mult, la cel de-al VII-lea Congres al Partidului Comunist Cubanez, din august anul trecut, și-a lansat, în aplauzele tuturor, chiar testamentul politic: „Peste pu­­țin timp voi împlini 90 de ani, iar acest lucru nu este rezultatul vreunui efort particular, ci un capriciu al destinului. Sunt ca toți ceilalți: în curând, îmi va suna și mie ceasul“, spunea cu acea ocazie Fidel, neuitând să afirme răspicat că „ideile comunismului cubanez sunt făcute să dăinuiască“.

Surpriza și mai mare a fost anunțul SUA din 20 iulie 2015, prin care erau restabilite relațiile di­­plo­­matice cu regimul de la Havana, care devenea astfel frecventabil pentru comunitatea internațio­­nală.

fidel-castro_getty
FOTO: Guliver / Getty Images

 

Protectorat american. Este însă important să ne aple­­căm asupra istoriei Cubei pentru a înțele­­ge longevitatea regimului castrist care, iată, nu se stin­­ge odată cu moartea „părintelui Revolu­­ți­ei“, spre deosebire de Revoluția Fran­ceză de la 1789, care a murit odată cu Ro­­bes­­pierre și Saint-Just sau maoismul odată cu Mao Tzedun.

În 1898, Cuba devenea independentă față de Imperiul spaniol. A urmat însă dominația SUA, care au intervenit militar la Havana în 1906, în 1912, în 1914 și chiar în 1917, în plin război mondial, pentru a înăbuși orice mișcare de emancipare socială și politică.

De altfel, spiritul revoluționar permanent al so­­cietății cubaneze l-a făcut pe președintele ame­rican Theodore Roosevelt să declare în 1906 că își dorește ca „infernala Cubă“ să fie „ștearsă de pe suprafața pământului“.

Din 1903 și până în 1934, Cuba a fost practic un protectorat american. Așa-numitul amendament Platt, adoptat de Senatul american, acordă Statelor Unite dreptul permanent de a interveni în afacerile interne ale Cubei și de a dispune de două ba­­ze navale – Guantánamo și Bahia Honda.

Începând cu 1934 și până în 1958, țara a fost gu­­vernată printr-un interpus, colonelul Fulgencio Batista, a cărui dictatură represivă a făcut mii de victime. Nemulțumirea cubanezilor față de Batista s-a extins și față de puterea protectoare de la Wa­­shing­­ton. Chiar un diplomat ame­ri­can recunoștea, la sfârșitul anilor 1950, că SUA au mai multă pu­­tere în Cuba decât pre­ședintele de la Havana. La acel moment, sectorul agricol cubanez era dominat de capitalu­rile americane și ar fi o eroare ca cineva să creadă că Fidel și-ar fi dorit o ruptură de SUA. Aceasta a intervenit numai în momentul în care a întreprins reforma agrară (17 mai 1959) și a descoperit un complot pus la cale la vârful armatei, cu ajutor american.

REVOLUȚIE ÎN RAMĂ. Experiența sovietică a Cubei nu are nimic similar cu experiența „roșie“ a sta­­telor din Europa Centrală și de Est. A fost o alianță tactică: neomarxismul lui Nas­­ser și ajutorul sovietic păreau să-i ofere singu­­re­le mijloace de rezistență în calea imperialismelor englez și francez și în calea spre moder­­nizare.

Intrarea Cubei sub influența sovietică în 1960 nu s-a redus la o simplă aliniere cu Moscova, ci s-a înscris în lunga tradiție cubaneză a compor­­tamentului unei țări mici aflate la punctul de contact între imperii. De aceea, castrismul a fost o „re­­­­voluție în cadrul unei revoluții“ (pentru a-l cita pe Debray), dorindu-se al treilea pol al re­­voluției socialiste, alături de Moscova și China.

Mișcările neocastriste care au proliferat ulterior în toată America Latină au fost, dincolo de derive­­le inevitabile către zone narco-mafiote, expresia dorinței unității politice latino-americane nedorită însă de marile puteri (inclusiv de SUA). Totodată, un efect al sentimentului că națiunile latino-ame­­ricane nu s-au bucurat nicio­dată de o reală in­­de­­pendență.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *