Moartea reginei și declinul Occidentului

Ceremoniile de înmormântare a reginei Elisabeta a II-a au avut cu adevărat o dimensiune planetară. Prezența atâtor șefi de stat și guverne la ultimul act desfășurat în bazilica Westminster din Londra și excluderea președintelui rus Vladimir Putin arată un Occident care ocupă un loc central pe scena istoriei.

MULTE ÎNTREBĂRI. Și totuși, închiderea acestei pagini de istorie britanică și deschiderea uneia noi, reprezentată de începerea unei noi domnii, a lui Charles al III-lea (nu înțeleg de ce nu îi spunem Carol, așa cum sunt incluși în toate cărțile de istorie traduse în limba română și Carol I al Angliei, care a domnit între 1625 și 1649, și Carol al II-lea, fiul său, care i-a urmat la tron până în 1660), aduce cu sine foarte multe întrebări. Cum va reuși să consolideze unitatea regatului Marii Britanii și al Irlandei de Nord? Va reuși oare să păstreze uniunea personală peste toate cele 13 state, cel puțin peste Canada și Australia? Dar coeziunea Commonwealth-ului? Dar adapta­rea monarhiei la timpurile actuale?

Și bilanțul lungii domnii a Elisabetei a II-a, mama sa, ne revela nu numai capacitatea acesteia de a păstra coroana ca soclu al identității britanice, dar și declinul unei mari puteri, considerate la nașterea sa, în 1926, „stăpâna mărilor“. În momentul în care Elisabeta se urca pe tron, în 1952, familia sa era încă „imperială“. În ciuda pierderii „perlei coroanei“, adica a subcontinentului indian (în 1947), a Myan­marului (în 1948), tânăra regină domnea încă peste un imperiu pe al cărui teritoriu „soarele nu apunea niciodată“.

O FORMĂ MENTALĂ. Păstrarea Commonwealth-ului, cu alte cuvinte a unei organizații internaționale ce grupează fostele colonii, păstrarea în uniune per­sonală a mai multor state, teritoriile britanice de peste mări, apărate hotărât în războiul din Falkland (aprilie-iunie 1982) sau în periodicele demonstrații de forță din largul Gibraltarului, prezența în Consi­liul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (ONU) ca membru permanent au întreținut o formă mentală specifică puterilor cu dimensiune globală, statelor universale.

Ieșirea din Uniunea Europeană a avut la bază tot această formă mentală, cuplată mentalității insulare și pragmatismului care înseamnă capacitatea de a sesiza oportunități.

Toate aceste întrebări pot fi preluate și adaptate și în Europa continentală, traversată și ea în unele colțuri de un sentiment la fel de puternic privind urgența declinului.

Nu și în România, unde, din păcate, temele fundamentale nu prezintă interes, nici chiar cele existen­țiale legate de viitorul populației, de consecințele demografice asupra dimensiunilor pieței, de ratele de creștere și de capacitatea noastră de a rezolva problema determinantă a decalajelor față de Europa Occidentală.

Dar acest declin britanic din ultimii 70 de ani și încercările de a găsi o soluție pentru a-i pune capăt, pentru a se reinventa și reprezenta o putere demnă de luat în seamă într-o lume intrată în secolul Indo-Pacificului și al giganților (SUA, China, India), sunt chestiuni proprii ale societăților europene.

Brexitul însuși reprezintă o mare provocare în primul rând pentru Europa continentală, în even­tualitatea în care această sfidare a destinului va fi încununată de succes. Aș spune chiar o interpelare pentru acei europeni capabili să-și ia destinul în propriile mâini. După cum eventuala victorie a Ucrainei ar putea întreține iluzia unei victorii a europenilor, fără a înțelege că energiile de peste Atlantic sunt cele creatoare de istorie. Și alianța profundă cu lumea de peste Atlantic, a cărei promotoare este tot Marea Britanie, interpelează de asemenea întreaga civilizație europeană.

NEVOIA DE UN REPER. Da, o pagină s-a întors în istoria britanică, o altă pa­gină s-a deschis și scrierea ei va naște întrebări și poate chiar inspirație și dincolo de Canalul Mânecii.

Moartea reginei Elisabeta a II-a, manifestările de loialitate către fiul său, regele Charles al III-lea, ne mai arată faptul că în această Europă există și destui indivizi atașați tradițiilor sale, memoriei sale isto­rice, iar acest lucru este dătător de speranță. Am putea observa și nevoia europenilor de a avea un reper, o idee superioară care să traverseze veacurile, de a avea o identitate istorică și personaje care să le întruchipeze și care să conștientizeze misiunea istorică. Iar acest lucru este revelat și de audiența acestor ceremonii funerare, care au depășit frontie­rele britanice.

Este important ca această adeziune să nu însemne nostalgie pentru o lume de ieri care dispare încetul cu încetul, ci dorința de a exista și în viitor.