Măriuca Talpeș: România pierde 6-7 miliarde de dolari pe an pentru că nu-și ridică nivelul de educație

Ecuație tristă: școală slabă = sărăcie. România pierde miliarde de dolari pentru că nu-și ridică nivelul de educație. E concluzia Măriucăi Talpeș (56 de ani), lider al Grupului de Lucru pe Educație din Coaliția pentru Dezvoltarea Româ­niei.

Ultimele teste PISA arată că 44% din elevi sunt analfabeți funcțional, față de 39% la precedenta testare.

NewMoney: Cum vă explicați performanța în scădere a școlii românești?

Măriuca Talpeș: Dacă ne uităm chiar la ana­liza realizată de OECD (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Econo­mică, n.r.) privind cauzele scăderii punctajului României, vedem că diferența cea mai mare apare la copiii din familii dezavantajate economic, indiferent dacă ei locuiesc în zone urbane sau rurale. Astfel, punctajul copiilor din familii sărace e în medie cu 110 puncte mai mic decât al celor care vin din familii mai înstărite. În zo­nele sărace, copiii au fost, în majoritate, sub nivelul 2, adică analfabeți func­țional.

În același timp, în zonele avantajate au fost chiar sub nivelul 5, din 6 total. Ceea ce înseamnă că media României e trasă foarte mult în jos de zonele dezavantajate economic. Profesorii buni pleacă repede din aceste zone, cărțile ajung greu în mâinile acestor copii, de multe ori nu au nici măcar caiete pe care să scrie, iar speranțele copiilor spre joburi mai bune sunt ca și inexistente.

Șansa lor ține de cele mai multe ori de plecarea din țară pentru activități, evident, majoritatea, simple. Mai sunt cazurile celor care ajung să depindă, pentru a supraviețui, de ajutoarele sociale.

Pregătirea și pasiunea profesorului

NM: Doar școala e vinovată pentru aceste rezultate?

– România are multe zone sărace, care se dezvoltă economic cu mare greutate și în care infrastructura culturală este la pă­mânt. Mai mult, aceste zone nu permit nici măcar deplasarea. Este foarte dificil să ajungi într-o localitate mai mare, unde să se poată vedea un spectacol, o piesă de teatru, unde să găsești o librărie sau o bibliotecă.

România nu deține o strategie națională pentru carierele didactice. Avem în schimb prea multe facultăți, care pregă­tesc profesori – peste 50 –, ceea ce dilu­ează foarte mult calitatea. Finlanda a decis de mult să aibă doar trei-patru facul­tăți. Studenții care se pregătesc să fie profesori ar trebui să aibă, la rândul lor, mult mai multă practică și mult mai multă inte­racțiune cu cei mai buni practicieni din școli. Ar fi nevoie de minimum șase semestre de pregătire și de un stagiu, când termină facultatea, de profesor asistent, de unu-doi ani.

Ca să pregătești un profesor pentru ce-l așteaptă, nu să-l arunci pur și simplu la ca­tedră și apoi să uiți de el, ar trebui să existe un sistem foarte serios de feedback. Acest sistem de bune practici nu există în România. Or, adulții învață cel mai bine unii de la alții, există numeroase studii care demonstrează acest lucru. Nu există niciun fel de pregătire pentru în­vățare remedială. Dacă ajungi, ca profesor, într-o clasă rămasă în urmă, practic nu știi cum să lucrezi cu acești copii. În­vățarea re­me­dială este dificilă, fiecare școală ar trebui să aibă profesori spe­cia­lizați și să organizeze cursuri după ore sau chiar tabere, să organizeze acest tip de cursuri într-o atmosferă relaxată, prin joc… Altfel nu ai cum să-l ridici pe copilul rămas în urmă.

NM: Copiii români sunt chiar ultimii din Europa la matematică. Cum îi afectează asta mai târziu în viață, când încearcă să obțină un job mai bine plătit? 

– Nu mă ia prin surprindere rezultatul. Dacă ne uităm în ultimii trei-patru ani la re­zultatele de la Evaluarea Națională, vom vedea că cei mai mulți dintre copii au, în fiecare an, note între 5 și 6. Deși examenul e de nivel mediu. De ce am ajuns aici? Pur și simplu, din cauza faptului că matema­tica nu mai este plăcută copiilor. Nu mai învățăm jucându-ne la ma­tematică, ci în­vățăm pur și simplu memorând algoritmi.

Profesorul ne ex­plică un exercițiu, noi me­morăm pașii de rezolvare, nu știm exact de ce trebuie făcut așa cum ne spune profesorul, dar noi repetăm. Deci obiceiul de a gândi și a rezolva o problemă, care să-i dez­volte copilului și gândirea auto­nomă, gândirea critică, creativitatea, care sunt obli­ga­torii pentru lumea de mâine, nu există la noi în clase.

Matematica, științele, în general, trebuie făcute prin joacă și foarte aplicat, lucrând cu obiecte, creând mici obiecte cu pro­priile mâini. Laboratoarele, după cum știți, la noi au dispărut complet. Deci în­vățăm totul scriind, copiind de pe tablă, fără să aplicăm nimic, în condițiile în care copiii de azi sunt obișnuiți cu telefoanele inteligente, cu YouTube și își doresc să facă lucruri.

NM: Cât de mare e distanța între dorință și re­a­litate?

– La noi, se face totul prin copiere, me­morare, totul e foarte rigid. Mai e vorba şi despre pasiunea profesorului. Trebuie să intre la clasă acei profesori care iubesc ma­tematica. Asta este critic. Sunt teorii de­monstrate de multă vreme deja, care arată că, dacă la 10 ani în­tâl­nești un profesor pasionat de o anumită materie, ai mari șanse să îndrăgești acea materie. Ceea ce înseamnă că, dacă la clasa a V-a vei avea un profesor pasionat de mate­matică, vei îndrăgi ma­tematica.

Avem nevoie de acei profesori pasio­nați, cărora, dincolo de pasiunea pentru materie, trebuie să le placă să lucreze și cu copiii. Studiile ne spun că, în următorii zece ani, 57% din meseriile pe care le avem astăzi vor fi automatizate. 80% din mese­rii­le viitorului sunt legate de științe și de matematică. Dacă nu rezolvăm pro­blema de adaptabilitate, riscăm să le închidem copiilor accesul la o mare parte din mese­riile viitorului.

O pierdere de 6-7 miliarde de dolari pe an

NM: Cum plătesc angajatorii și chiar societatea lipsa de pregătire a tinerilor care ies din școală?

– E o situație cu implicații uriașe în economia unei țări. Un profesor de la Stanford pe care l-am invitat în 2017 în România ne-a arătat atunci ce ar însemna dacă rezultatele noastre la testele PISA ar crește de la 444 de puncte, câte aveam atunci, la 475, câte avea Slovacia. Pe scurt, PIB-ul României pe durata de viață a acestor copii ar fi crescut cu 17 miliarde de do­­­lari în fiecare an. Ceea ce ar fi permis creșteri sa­lariale de 12-15% în fiecare an. Noi, în loc să creștem cu cele 31 de puncte, am scă­zut cu 14 puncte. E ca și cum ne-am îndrepta către o pierdere de 6-7 miliarde de dolari pe an.

Pe de altă parte, foarte trist, copiii care citesc un text, dar nu-l pot înțelege sunt foarte vulnerabili din punct de vedere de­mocratic, vulnerabili la manipulare și la dezinformare.

NM: România e una dintre cele doar 8 țări (dintr-un total de 79) în care testul s-a dat pe hârtie. Ce ne spune asta despre informatizarea școlii, a țării? 

– În multe școli există calculatoare, dar nu au fost aduse la zi ori nu au fost verificate dacă funcționează. Sistemul din școlile publice seamănă, din păcate puțin cam mult, cu alte servicii publice care, mai degrabă, te împing să stai la coadă și să completezi hârtii decât să accesezi în confortul de acasă și să completezi când ai timp un formular digital.

Pe scurt, eu cred c-ar trebui să folosim calculatoarele pe care le avem deja în școli, mult mai eficient și mult mai des, la mai multe materii. Ma­rea provocare ar fi ca orele de informatică chiar să aibă loc, dar asta este foarte dificil, în condițiile în care nu prea avem profesori specializați.

Ar fi extrem de important ca industria IT, care crește în România, să sprijine orele de informatică de la gim­naziu, astfel încât ele să coboare cu timpul spre învățământul primar și chiar cel preșcolar, evident, prin joc, prin multă utilizare grafică, video, așa cum se în­tâmplă, de exemplu, în Marea Britanie. Aceste ore de informatică se vor topi, pro­babil, încet-încet, în cluburi de ro­botică, iar copiii vor reuși să învețe con­struirea de roboței încă de mititei.

Mai mult sport și pauze mai lungi

NM: Cu o școală în general slabă, piața me­di­tațiilor înflorește. Cât e de puternică în prezent?

– Nu suntem singura țară în care funcțio­nează acest sistem de pregătiri private. În China și Japonia, țări care au rezultate foarte bune la testele PISA, există un sis­tem foarte puternic de meditații. Salvați Copiii a făcut anul trecut un studiu care arăta că meditațiile au crescut la noi de la 24% în 2010 la 40% în 2018. Lecțiile private își au rolul lor, nu trebuie neapărat hulite, părinții vor de multe ori pregătirea su­pli­mentară pentru rezultate mai bune ale co­piilor. Orele de dimineață înseamnă 45 de minute, cu o pauză de numai 4-5 minute.

E clar deci că pentru unii dintre copii me­di­tațiile țin loc de școală, pentru alții repre­zintă un supliment ori ajută la performanță. Sunt școli în care se face educație de calitate, în ciuda tuturor ne­ajunsurilor, dar este clar că trebuie regândit programul de școală. Suntem țara cu cele mai puține ore de stat la școală din Europa, cu ore foarte scurte, pauze foarte scurte.

În majoritatea țărilor, după orele de dimineață, copiii iau o masă de prânz, iar după-amiază fac mai mult sport, artă, au perioade de lucru individual și chiar de aprofundare cu profesorii, acolo unde nu înțeleg, astfel încât, atunci când ajung acasă, în jur de 5 p.m., să nu mai aibă mare lucru de făcut. Eventual, să mai ci­tească puțin. Dar tot ce este complicat și greu ar trebui să se întâmple la școală.

E nevoie de mult mai mult sport, de pauze mai lungi. În cele cinci minute pe care le primesc acum, elevii români nici nu apucă să se schimbe mental de la un domeniu la alt domeniu… În Finlanda, pauzele sunt de câte 15 minute, le folosesc și profesorilor, se duc în cancelarie și discută între ei, se ajută, în timp ce copiii ies la aer, aleargă, își oxigenează puțin mintea și se pregătesc de următoarea lecție.

NM: Salariile profesorilor au crescut mult în ultimii ani. De ce nu a crescut și calitatea actului educațional?

– Problema este că nu au crescut și sala­riile la intrarea în sistem: sunt în conti­nuare salarii de aproximativ 1.900 de lei. E adevărat că salariile cresc mult spre sfâr­șitul carierei, dar curba de creștere este strict legată de înaintarea în vârstă și nu de altceva. Pe de altă parte, atractivitatea unei meserii nu ține doar de salariu.

De­sigur, salariul este important, mai ales la debut. Atractivitatea este dată de statusul meseriei, asta înseamnă de modul în care este privită respectiva meserie în comunitatea în care vei lucra, de cum e atmosfera în școală. Pe de altă parte, mai ales în zona privată, creșterea salariului este legată direct de creșterea producti­vi­tății și a perfor­manței. În educație, urmă­rirea perfor­man­ței profesorilor este foarte scăzută.

Profesorii nu doar că nu primesc feedback pro­fesionist, ci sunt și foarte izolați și unii de ceilalți, fără să aibă sentimentul că-i pasă cuiva de ei. În aceste condiții, profesorii intră de multe ori fără chef la clase, iar dacă lor le lipsește buna dispoziție, le va lipsi și copiilor pe care îi învață. De aceea trebuie să ne pese de buna dis­po­ziție a profesorului, de planul său de ca­rieră, de feedbackul pe care trebuie să i-l dăm cu scopul de a-l ajuta, nu cu scopul de a-i spune ce nu e bine. De aceea, profesorii trebuie să citească mult, să învețe mult unii de la ceilalți și să fie alături de copii.

Importanța plăcerii de a citi

NM: Ce înseamnă pentru economia reală când copiii prost pregătiți pătrund pe piața muncii?

– Pentru economia reală, cel mai important lucru este să ai capacitatea să înveți. Pentru că meseriile au o viață din ce în ce mai scurtă. De aceea, un tânăr trebuie să fie capabil să găsească soluții la probleme din lumea reală, să lucreze cu cei de lângă el. Dar dacă, în timpul celor 13 ani de școală sau și în facultate, nu ți-a plăcut să înveți, atunci nu vei învăța nici ca adult. România are sub 1% din adulți care în­vață. Media europeană este de 11%. Situația este dramatică, înseamnă că adulții români nu vor mai avea acces la meseriile viitorului.

Un lucru foarte important este plăcerea de a citi, care trebuie dezvoltată de la vârste foarte mici. Încă din clasa a doua, școlile ar trebui să fie preocupate să-i îndemne pe copii să citească: să creeze spații plă­cute pentru a citi, să organizeze mici con­cursuri, de exemplu – să facă un filmuleț sau o piesă de teatru inspirată de cartea citită.

Este esențial și pentru științe, pentru matematică. Dacă nu citim cu ușurință, nu putem citi nici măcar textul unei probleme cu ușurință. Iar mai târziu, nu am putea să învățăm ușor.

Acest articol a apărut în numărul 80 (16 decembrie – 5 ianuarie 2020) al revistei NewMoney