Marea Britanie a început să semene tot mai mult cu Italia. Ce dezvăluie comparația dintre cele două țări

Marea Britanie a început, de câțiva ani, să semene tot mai mult cu Italia. Singura diferență majoră – este puțin probabil ca re­gatul să se prăbușească sub povara datoriei suverane.

Multă vreme, Marea Britanie s-a conside­rat parte a clubului economic elitist, ală­turi de SUA, Franța și Germania. În definitiv, este a treia putere economică a Occidentului. Prin urmare, e tristețe mare când analiștii pun Marea Britanie alături de Italia, un loc care pe lângă dolce vita este cu­nos­cut mai degrabă pentru dramele politice interminabile, stagnare economică și nervozitate pe piețele de capital.

Economiile celor două state diferă considerabil, doar și pentru că Italia face parte din Zona Euro și nu are propria politică mo­netară. Chiar și așa însă, comparația ce­lor două scoate la lumină câteva consi­derente importante, inventariate de revista britanică The Economist.

La prima vedere, comparația dintre cele două pare forțată. Între 2009 și 2019, rata de creștere a productivității Marii Britanii a fost a doua cea mai slabă din G7, iar a Ita­liei – mult mai jos. Economia britanică este mai tânără și mai competitivă. Proble­mele Italiei sunt alimentate cumva dinspre Bruxelles și de faptul că face parte din clubul european, iar în cazul Marii Britanii, din exterior. Deci chiar dacă Britaly nu este un adevăr statistic, comparația se susține.

Regatul seamănă tot mai mult cu Italia în ultimii ani cel puțin sub trei aspecte.

În pri­mul rând, instabilitatea politică obiș­nuită Italiei a infectat și Marea Britanie. De la ruperea coaliției de guvernare în mai 2015, Marea Britanie a avut patru premieri – David Cameron, Theresa May, Boris John­son și Liz Truss, acum e la al cincilea, Rishi Sunak, la fel ca Italia.

În al doilea rând, la fel cum Italia a devenit jucăria piețelor de obligațiuni în timpul crizei Zonei Euro, la fel se întâmplă acum în regat.

În al trei­lea rând, stagnarea economică a devenit o re­gulă. Stabilitatea politică este o precon­diție a creșterii, nu o recomandare. Și nu poți face nimic când schimbarea liderului pândește după colț.

Ambele țări au probleme cu creșterea economică

Așadar, ambele țări au probleme cu creșterea economică, iar cauzele țin de investițiile scăzute și de productivitatea slabă. Iar cele două cauze reflectă factori structurali adânc înrădă­cinați.

În cazul Italiei, boala este considerabil mai avansată. Standardul de viață, măsurat în produsul intern brut (PIB) pe cap de lo­cuitor, nu a mai crescut din 2000 încoace. Ceea ce parțial reflectă o populație tot mai îmbătrânită. Italia are 37 de bătrâni la 100 de adulți activi încă pe piața muncii, compa­rativ cu un raport de 30 la 100 în Ma­rea Britanie și de 26 la 100 în SUA. Deci­ziile sis­temului juridic sau administrativ du­rează foarte mult, ceea ce afectează mediul de afaceri. Reglementarea excesivă este un alt motiv pentru care afacerile mici, adesea de familie, nu reușesc să se extindă.

În Marea Britanie, declinul este la înce­put. PIB per capita continuă să crească, deși a rămas în urma celui din SUA sau Ger­mania de la mijlocul anilor 2000 încoace. Frânarea fluxurilor de creditare după criza financiară și o forță de muncă nu foarte ca­lificată au dus nivelul investițiilor și pe cel al productivității la fel de jos ca în Italia. Ponderea investițiilor în PIB a fost de 18% în 2019, sub procentul de 21-23% în SUA, Franța și Germania, dar în linie cu cel din Italia. Sunt elemente care vor avea impact direct asupra nivelului de trai în vii­tor, comentează The Economist într-o ana­liză destul de pesimistă.

Stagnarea se manifestă și pe piețele de ca­pital. În timp ce companii din SUA sau din China au inovat și s-au dezvoltat, piața de capital britanică și-a pierdut din impor­tanță de la an la an. Ponderea în ca­pitali­zarea de piață globală a scăzut de la 8% la 3% în ultimii 20 de ani. Ponderea pieței de capital italiene nu a fost niciodată atât de mare ca a Marii Britanii, dar s-a di­­mi­nuat în același ritm.

La fel, ambele țări suferă de dezechilibre re­gionale serioase. În Italia, nordul mai bogat, unde este concentrată producția, a lă­­sat mult în urmă sudul sărac. În 2019, PIB per capita în sudul Italiei era la jumătate față de cel din nord. În Marea Britanie, pro­ducția per angajat la Londra este cu circa 70% mai mare decât a unui angajat din nord-estul Angliei.

Legat de inegalitățile regionale, în 2019, Philip McCann, economist la Universitatea Sheffield, a făcut comparații la nivelul celor 32 de state membre ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Econo­mică, clubul celor mai bogate economii ale lumii. Concluzia a fost că Marea Britanie suferă de cele mai mari inegalități geografice dintre țările membre, iar Italia s-a clasat pe locul secund.

Dictatul obligațiunilor

Când vine vorba de pozițiile financiare ale celor două țări, tabloul devine ceva mai complex. Italia are o datorie publică netă mare – cam de 138% din PIB în 2021. Creșterea econo­mică slabă se traduce prin riscul ca datoria să devină de nesuportat. Mai mult, Italia este membră a Zonei Euro, adică împărtășește o politică monetară cu alte state, ceea ce înseamnă că nu se poate folosi de o monedă mai slabă pentru a-și stimula creș­­terea economică, de pildă.

Eșecul în ceea ce privește implementa­rea reformelor, relansarea economică și re­­du­cerea datoriei publice înseamnă că in­­vestitorii tind să se îngrijoreze asupra bonității țării respective. Prin urmare, cer mai mult pentru a finanța datoria Italiei în loc să cumpere, de pildă, obligațiuni germane, mult mai sigure.

Marea Britanie are o datorie publică mult mai mică – 85% din PIB. Are propria monedă și o bancă centrală care setează rata dobânzilor la nivel național. Ideea ne­fe­ricită a guvernului Truss (reducerea impozitelor și a cheltuieli­lor publice, pe scurt) i-a speriat pe investitori, făcându-i să se aștepte la o inflație mai mare, ceea ce a dus la creșterea ratei do­bânzii de Banca Centrală a Angliei. Mai mult, a atras după sine intervenția de ur­gență a băncii pentru a stopa vânzarea la foc automat a unor active de către fondurile de pensii. Haosul declanșat pe piețele bursiere a determinat guvernul să renunțe la planul inițial, la fel cum piața de obli­ga­țiuni a forțat guvernele italiene să schimbe macazul în 2011, respectiv în 2018. Una peste alta, sunt însă puțini investitori care se tem că Marea Bri­tanie nu și-ar putea plăti datoria publică.

Marea Britanie se bazează, totuși, mai mult pe finanțarea externă decât Italia. Potrivit Fondului Mo­ne­tar Internațional (FMI), regatul ar putea ajunge anul acesta la un deficit de cont cu­rent de aproape 5% din PIB, ceea ce în­seamnă că este un debitor net pe piețele externe. Deficitul de cont curent al Italiei este așteptat să fie de 0,2%.

Prin urmare, condițiile de finanțare se bazează în parte pe apetitul investitorilor străini pentru activele interne. Și cu cât țara face mai puțin pentru a-și rezolva pro­ble­ma de creștere economică, cu atât devine mai puțin atractivă pentru investiții. Iar creș­te­rea depinde nu de planuri fantastice, ci de un guvern stabil și de unitate politică. Altfel, însănătoșirea va mai dura.

Crize

Și Italia, și Marea Britanie se confruntă cu mari probleme economice.

• PRESIUNI. ­­Italia are o imensă presiune de a-și refinanța datoriile – nevoile de finanțare se cifrează la aproape 370 de miliarde de euro anul acesta, iar anul viitor, la încă 340 de miliarde, potrivit băncii BNP-Paribas.
• ERODARE. ­­De la plecarea lui Boris Johnson (poreclit de unii chiar Borisconi) din funcția de premier în iulie, perspectivele unei creș­teri economice s-au deteriorat substanțial – inflația anuală depășește 10%, iar calitatea vieții a scăzut, pe fondul creșterii puternice a prețurilor. Citigroup estima o inflație de 18% la începutul anului 2023, în timp ce Goldman Sachs vorbește de un maxim de 22%.

Acest articol a apărut în numărul 151 al revistei NewMoney.

FOTO: Getty