Maestrul, marea doamnă şi legenda

Decernarea acoladei de „maestru“ în jurul celebri­tăţilor româneşti din cultură vorbeşte despre câte­va hibe majore ale presei: obtuzitate, furie clişeizantă, lipsă de imaginaţie, mediocritate des­pletită, dispreţ pentru sens, tâlc şi nuanţă. Cititorii dotaţi cu puţintică răbdare vor descoperi că „maestru“ acoperă trei ipostaze ale celui vizat: popularitatea, vârsta înaintată sau trecerea în lu­mea drep­ţilor. Binemeriţi de la ziarişti titlul de „maestru“ dacă apari concomitent la mai multe posturi TV şi în mai multe ziare (exprimarea prolix-gângavă şi felul cum contrazici la ziarul X şi postul Y ce-ai sus­ţinut la ziarul W şi postul Z sunt plusuri neîndoielnice), dacă ai trecut de 65 de ani sau dacă ai murit.

E de observat că moartea grăbeşte procedura, la fel cum doctoratul echivalează gradul I. Dacă n-ai împlinit 65 de ani şi mori, devii maestru peste rând –  Şerban Ionescu e un exemplu dintr-o serie lungă. În acest caz, titlul de maestru reprezintă o înnobi­la­re postumă, care premiază sfârşitul prematur.

Dacă te muţi la loc cu verdeaţă după 65 de ani, înaintarea la rangul de maestru se desfăşoară după tipic: o emisiune omagială la TV, unde inşi care te-au ignorat statornic în timpul vieţii bat câmpii cu o lacrimă în colţul ochiului, un freamăt tabloid la înmormântare, unde reporterii calcă pe morminte pentru o poză cât mai bună cu sicriul, şi apariţia fotografiilor într-o revistă pentru trepanaţi, având deasupra o eructaţie neuronală („X a plecat să joa­ce pentru îngeri“) şi dedesubt o reclamă la Viagra.

O ofensă. Cuplarea titlului de „maestru“ la vârsta înaintată sau la petrecerea din astă lume nu e doar o prostie, ci şi o ofensă. Dacă tot se spune că valoarea nu aşteaptă numărul anilor, de ce nu ilustrăm această vorbă? De ce, de pildă, Marius Manole nu merită tit­lul de maestru? Fiindcă mai are un an şi ceva până să facă patruzeci? Dar Alexandru To­mes­cu? Dar Cristi Puiu? Dar atâţia şi atâţia ilustratori ai exce­len­ţei, a căror singură vină e că n-au îmbă­trânit? De când e venerabilitatea sinonimul valorii? Mai mult, de când e Victor Rebengiuc egal cu Gheorghe Turda şi Marcel Iureş egal cu Jean Paler? Şi, dacă tot am ajuns aici, de ce nu există şi „maestre“? De ce Olga Tudorache, Oana Pellea, Valeria Seciu, Mari­ana Mihuţ şi Carmen Stănescu sunt doar „mari doamne“? O mare doamnă e mai de­grabă o femeie care se comportă impecabil şi po­sedă o stilistică fermecătoare, nu neapărat un performer superlativ. Or, „maestră“ ţine astăzi doar de ierarhia şahului feminin. E incoerent și neelegant.

Niciodată în pană de formule boante şi dezbă­tând mereu dacă legenda e afluentul mitului sau invers, ziariştii sportivi se simt la rândul lor bine când pun ştampila clişeului pe cineva. „Suveranul poncif“ despre care vorbea Dorin Tudoran are batalioane de slujitori în presa sportivă, mai ales în cea de fotbal. Tot scormonind în căutarea unui termen-umbrelă pentru celebrităţile de odinioară, ziariştii de profil au nimerit peste cuvântul „legen- dă“. Şi li s-a părut că descoperă aici îngemănarea dintre prestigiu şi ţinută, dintre talent şi longevitate, dintre eficienţă şi spirit creator, dintre fidelitatea pentru o echipă şi adoraţia suporterilor. Prin urmare, fotbalul a devenit o afacere cu intarsii muzeale, în care simpla prezenţă a exponatelor a prins să evoce alte vremuri. Vârstnicii şi i-au rea­mintit pe (iar tinerii au făcut cunoştinţă cu) Pelé şi Cruyff, Maradona şi Platini, Blohin şi Beckenbauer, Di Stefano şi Totti, Kempes şi Bobby Charlton, Maldini şi Juanito.

Clișeul și mingea. Au existat legende şi în ţara frunzei – de stejar sau de alt fel? Desigur: Dobrin şi Ozon, Petschow­ski şi Dan Coe, Dumitrache şi Baratky, Bindea şi Lereter, plus alţii şi alţii. Apelativul a curs, apoi, nu fără îndreptăţire, spre generaţia care a făcut trecerea de la comunism la ceea ce trăim azi fără a-i putea da un nume precis: Hagi şi Balaci, Lăcătuş şi Ştefănescu, Belodedici şi Cămă­taru, Klein şi Sabău. Cum însă apetitul pentru exces şi deformare e me­teahnă veche în România, legen­darizarea a devenit un procedeu de bandă rulantă, care a produs statui de mucava şi idoli de carton. Ca să fii legendă acum trebuie doar să te fi lăsat de fotbal, primind în schimb kilograme, dioptrii, burtă şi chelie. La o finală de Cupa României, jucată exact cu un deceniu în urmă la Timişoara, comentatorii meciului au observat în tribuna oficială un domn urmărit, zice-se, de Interpol şi l-au prezentat astfel: „Iat-o şi pe legenda rapidistă Nicu Gheară“.

E discutabil dacă legendarizarea a vizat palmaresul fotbalistic al dom­nului în cauză. Nu de alta, dar „le­genda“ jucase la Rapid doar trei meciuri în pri­ma divizie. Umo­riştii din galeria giuleşteană, autori ai scandărilor „Galeria lui Rapid / N-a fost membră de partid“, „Cămătaru, hai pe noi / Să ne dai şi golul doi“ sau „Daţi-ni-l pe Valentin / Şi vi-l dăm pe Da­maschin“,  au ţesut imediat distihul „Ţâră, Goanţă şi cu Gheară / Cel mai bun atac din ţară“.

Numai că spectatorii care i-au văzut pe cei trei, cu precădere pe legenda Gheară, ştiu că atacul în chestiune era fie armat, fie de cord.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *