Lumea musulmană și războiul din Gaza

Războiul din Fâșia Gaza capătă tot mai mult o coloratură de conflict între civilizații, părând a confirma teoria profesorului Samuel P. Huntington, dezvoltată în 1996 în faimosul eseu „Ciocnirea civilizațiilor“. Imaginile care ne parvin întăresc această impresie: pe de o parte, Hamas, Iran, Hezbollah și milițiile șiite din Irak, Siria și Yemen; pe de altă parte, grupurile aeronavale americane, expresiile de solidaritate ale liderilor politici occidentali și, evident, Israelul.
Precauțiile liderilor europeni, dar și ale celor americani, pentru a nu pune în pericol pacea civilă din interiorul țărilor lor, accentuează și ele impresia că ne aflăm într-un conflict între Islam și Occident. Se adaugă discursul lui Recep Tayyip Erdogan, președintele Turciei, care la mitingul-mamut de la Istanbul a vorbit despre războiul dintre cruce și semilună.
Că islamul are o esență imperială, exprimată la nivel subliminal de frontierele civilizaționale pe care comunitățile musulmane le construiesc chiar pe teritoriile statelor occidentale este indubitabil. Totuși, în ceea ce privește conflictul din Fâșia Gaza, lucrurile sunt mai nuanțate și merită să descriem câteva. Chiar așa-numita „axă a rezistenței islamice“, din care fac parte Iranul, milițiile șiite din regiune, Qatarul și Turcia, nu este tocmai continuă în privința obiectivelor.
RĂSUCIREA LUI ERDOGAN. Înainte de atacul terorist din 7 octombrie, Turcia lui Erdogan făcuse un pas în spate în ceea ce privește susținerea organizațiilor Hamas și Frăția Musulmană, deoarece, pe fondul crizei economice, avea nevoie de petrodolarii din Arabia Saudită și din Emirate, țări opuse drastic celor două grupări.
Evenimentul din 7 octombrie și mai ales operațiunile israeliene asupra Fâșiei Gaza i-au permis însă lui Erdogan să exploateze situația pentru a detrona leadershipul saudit în lumea sunnită. O încercare fusese făcută de Erdogan în vremea pandemiei de COVID-19, când, pe fondul criticilor la adresa prințului Mohammed bin Salman, care a organizat un pelerinaj la Mecca respectând cu strictețe recomandările Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), președintele turc a decis reislamizarea catedralei Sfânta Sofia. Turcia contestă, de asemenea, leadershipul iranian în lumea musulmană și nu întâmplător l-a sfidat pe secretarul de stat american, Antony Blinken, lăsându-l numai în compania ministrului de externe, pentru a nu lăsa Teheranului exclusivitatea opoziției față de Statele Unite.
JOCURILE QATARULUI. Dacă mergem mai departe, în Qatar, alt susținător al grupărilor Frăția Musulmană și Hamas, observăm că acest stat și-a construit un rol regional de mediator. Susținerea pentru Frăția Musulmană s-a făcut nu neapărat prin afinitate, ci mai degrabă din rațiuni geopolitice, spre a dispune de o rețea internațională care să reprezinte un competitor pentru rețelele salafiste, care în trecut erau în sfera de influență a Arabiei Saudite. Qatarul întreține și o relație contractuală cu Iranul pentru a face contrapondere Arabiei Saudite, care a manifestat mereu veleități de dominație: în momentul boicotului impus de aceasta din urmă, legăturile aeriene ale micului emirat se făceau prin spațiul aerian iranian, iar pe fondul sancțiunilor, Qatarul este cel care exploatează cel mai mare zăcământ de gaz din lume, situat în apele teritoriale qataro-iraniene, vărsând Teheranului în contrapartidă fondurile corespunzătoare. În sfârșit, Qatarul, cu binecuvântarea guvernelor israeliene conduse de Beniamin Netanyahu, finanța gruparea Hamas, cu scopul de a nu permite Iranului să aibă exclusivitate asupra mișcării palestiniene.
Să luăm și un ultim caz, cel al organizației Hezbollah, un adevărat portdrapel al Iranului în lumea arabo- sunnită, un instrument de captare a opiniilor publice arabe, din Casablanca și până la Riad, folosit ca instrument de presiune la adresa statelor arabe rivale.
În sfârșit, statele arabe aflate în dinamica acordurilor Abraham, de normalizare a relațiilor cu Israelul – aici putem include chiar și Qatarul, unde se află un birou de reprezentare, fără statut de misiune diplomatică, al Israelului – plus Egipt și Iordania, acestea au ca principiu de politică externă „inamicul inamicului meu este prietenul meu“, cu alte cuvinte, inamicul Iranului, Israelul, este prietenul meu.
Iată, din aceste numai câteva exemple, prezentate schematic, geometriile variabile care traversează lumea musulmană din Orientul Mijlociu și Apropiat și datele care nuanțează foarte mult teoria lui Huntington și care pot da o șansă creării de punți între Occident și societățile cuprinse între Marea Neagră, estul Mediteranei și Oceanul Indian.
Trebuie să fim conștienți că acest război din Fâșia Gaza și această confruntare din regiune, care este pe fond competiția dintre curentele radicale și cele moderate ale islamului, reprezintă nu numai un subiect de politică externă pentru UE și lumea occidentală, cât și un subiect de politică internă.