Interviu Andrei Șerban: „Aș prefera să nu mai votez niciodată, dar avem o obligație civică”

Marcantul regizor român de teatru și de operă Andrei Șerban ne vorbește despre vremurile în care trăim divizați.

Arta și viziunea lui Andrei Șerban (81 de ani) i-au adus recu­noaș­terea internațională de creator esențial de universuri al secolului al XX-lea. A plecat în America în urmă cu peste cinci de­cenii, unde întâlnirile cu fascinanta Ellen Stewart, fon­da­toarea Clubului de Teatru Experimental La MaMa, și cu cel mai important regizor de teatru al tuturor timpurilor, Peter Brook, l-au modelat și redefinit. Iar cei aproape 30 de ani în care a fost șeful catedrei de teatru de la Columbia University din New York i-au conferit o autoritate în domeniu pe care niciun alt român n-a avut-o. În secolul al XXI-lea însă, Șerban a ales să plece de la catedră, după ce nu s-a mai regăsit în noua viziune de acolo.

De la New York, unde locuiește, regizorul româno-american originar din București ne-a adus vestea stagiunii: în septembrie 2024, Andrei Șerban revine nu doar în orașul în care s-a născut, ci și la teatrul pe care l-a condus (1990-1993) în vre­murile tulburi de după 1989 și unde a pus în scenă specta­colele de căpătâi ale noului teatru românesc, „Trilogia anti­că“. Marele regizor va monta – premiera de la Teatrul Național Bu­curești (TNB) e programată la sfârșitul toamnei – „Maria Stuart“, piesă de teatru după Friedrich Schiller.

NewMoney: Domnule Șerban, pentru că, practic, viața dum­nea­voastră se confundă cu teatrul, aș cuteza să vă întreb la ce lu­crați în prezent. Fiindcă știu tot de la dumneavoastră că, în teatru, viitorul și trecutul nu au nicio importanță. Singurul lucru care contează e adevărul momentului prezent. Doar expe­riența care îi unește pe actori și spectatori. Așadar?

Andrei Șerban: Revin după 30 de ani la Național cu un pro­iect extrem de ambițios – „Mary Stuart“, o adaptare actuală după faimoasa piesă istorică a lui Schiller. E drama a două fe­mei puternice, Mary și Elizabeth – două regine, a Scoției, și, respectiv, a Angliei. Ambele ajung la o confruntare cu cele mai extreme consecințe ale puterii. Mary e prizonieră, deoa­rece a complotat să obțină coroana Angliei, iar Elizabeth, deși e pe tron, se simte, la rândul ei, captivă, dependentă de vo­ința mulțimii, de manipulările politicienilor corupți sau pri­zoniera propriilor ambiții de putere. Concluzia: „Coroana re­­gală e o celulă de închisoare cu bijuterii“. O piesă despre situația acestor femei, fascinate una de cealaltă, prinse într-o rețea complexă de atracție, rivalitate și gelozie. O națiune divi­zată, când istoria își pierde sensul și totul pare condus de șansă, un adevăr al tuturor timpurilor, cât și al momentului pe care îl trăim în prezent. Premiera va avea loc în noiembrie, la București.

„SUNT OBLIGAT SĂ ÎMBĂTRÂNESC FRUMOS CA SĂ MĂ IUBEASCĂ NEPOȚII!“

– Sper că spiritul vremurilor îmi va ierta impolitețea de a mă re­feri la etatea dumneavoastră – nu vreau să mă fac vinovat de „age shaming“ (în anumite cercuri americane, se folosește această expresie, însemnând a face de rușine pe cineva din cauza vârstei, n.r.). M-ați impresionat profund declarând că nu ați vă­zut pe nimeni îmbătrânind așa-și-așa, îmbătrânești ori foarte frumos, ori foarte urât. Domnule Șerban, cum e să fii în vârstă?

– Există un vechi proverb care sună cam așa: „Îmbătrânirea e obligatorie, maturitatea e opțională“. Ce pot înțelege din asta? A mă complăcea în a deveni mai infantil și vanitos, rigid și încăpățânat, cinic și lipsit de afecțiune tocmai la vârstă îna­in­tată, când e de așteptat să ajung la o înțelegere mai adâncă a vieții, e de-a dreptul jenant. Când am șansa să tră­iesc în sfârșit mai liber de ego, nu doar gândindu-mă la mine însumi, ca să-mi fie mie bine, să culeg beneficii personale, ci, din contră, să ajung să doresc binele altora, să descopăr ce în­seamnă să fii altruist – asta implică o stare nouă a ființei, un fel de a fi cu adevărat sensibil, generos, empatic. Sunt obli­gat să îmbătrânesc frumos ca să mă iubească nepoții!

– Cum s-a schimbat atât de mult America în doar 50 de ani? Cum s-a ajuns de la țara deschizătorilor de drumuri ca Ellen Ste­wart și Peter Brook la cea din prezent, în care Julieta trebuie jucată de un transsexual sau nu se mai joacă deloc?!

– Fiecare alege ce simte că e just. Sunt în căutare de frumos. Însă ce înseamnă frumos poate fi extrem de diferit pentru vecinul meu din bloc. O fată de 14 ani, inocentă, sensibilă și care îl privește pe Romeo cu ochii larg deschiși, încrezători și plini de speranță că viitorul le aparține, e ce mă atinge în adân­cul meu. Vecinul însă este transgender. Are tot dreptul să caute alt­ceva, ce consideră el frumos. Problema e că trăim într-o lume divizată și cinică și în care nu găsim niciun fel de empatie sau o atmosferă în care să avem cu toții loc să res­p­i­răm.

„AȘ PREFERA SĂ NU MAI VOTEZ NICIODATĂ“

– Ați lăsat baltă directoratul școlii de teatru Columbia University, deoarece „corectitudinea politică a ajuns un fel de icter gal­ben al Americii“ și susțineți că ar fi foarte greu să mai lu­crați în SUA ca artist. În România, bolșevismul, radicalismul de stânga din State, sună atroce. Să fie, totuși, doar o modă tre­cătoare?

– Totul e trecător, inclusiv woke-ismul. În America, în acest moment, ne apropiem de alegeri. La Convenția Democrată au vorbit mai mulți reprezentanți progresiști radicali de stânga. Atât cei din California (acolo s-a născut woke-ismul), cât și cei din New York au vorbit mult mai ponderat, cu inten­ția de a încerca o reconciliere cu linia de mijloc a partidului. E un semn că încet-încet lucrurile reintră în normal.

Din păcate, în Europa, unde acest virus s-a răspândit dinspre America, woke-ismul e încă în creștere. Dar să ne amintim versul genial al Bardului: „Ce e val ca valul trece…“.

– Domnule Șerban, ați ales să faceți teatru politic la Bulandra, în cel mai recent spectacol al dumneavoastră, „Oedip“, pe scena care v-a lansat. Ce concept politic va cuceri America la ur­mătoarele alegeri prezidențiale? Votați? Votați și la alegerea președintelui României?

– De câte ori am votat, am regretat mai târziu. Mi-am dat seama că, deși e minunat să fiu idealist și să visez o lume mai bună, când îmi pun toată încrederea în politicieni, realizez că aceste visuri și idealuri au avut un efect de drog, unul tare: opiu. Politicienii ne „liniștesc“ cu două sau trei idei fantastice, care au exact efectul drogului. Și, când ne trezim, ne dăm seama că am fost înșelați. Cei care ne vând acest opiu bizar mizează pe slăbiciunea noastră. Îmi spun repetat că trebuie să lupt, să nu mă las sedus de idealuri și de visuri, care se dovedesc false, manipulate de politicieni – hipnotizatori abili. Aș prefera să nu mai votez niciodată, dar avem o obligație civică! Dar cum să merg la urne fără teama că iar visez urât?

– Mi-ați mărturisit că ați dori să ascultați simfonii de la Beet­ho­ven până la Bruckner și să montați tot Mozart. Care este opera pe care ați montat-o și de care sunteți cel mai legat?

– „Flautul fermecat“ e opera care ar putea reprezenta celor din alte galaxii cine suntem noi, oamenii, care trăim un timp scurt într-o realitate vizibilă și, în același timp, tindem spre o altă realitate, invizibilă, mai reală. Papageno (păsărarul Papa­geno, personaj din „Flautul fermecat“, de Wolfgang Amadeus Mozart, operă în două acte pe un libret de Emanuel Schika­ne­der, n.r.), alias Mozart, suflând în glockenspielul (instrument muzical, n.r.) său, care face natura să vibreze, e ambasadorul nostru „dincolo“. Am montat în tinerețe „Flautul“ la Paris și Nancy, dar aș dori să-mi închei cariera în operă cu un nou „Flaut“.

– Ne întoarcem la teatru. Cum ați caracteriza așa, pe fugă, de­ce­niile petrecute pe scenă? Ați avut perioade albastre, ca unii pictori?

– Am iubit toate spectacolele mele din toate vârstele, deși niciunul nu m-a satisfăcut pe deplin. Cred că asta e o atitudine justă, aș spune chiar sănătoasă. De ce? Pentru că trebuie să te dăruiești cu trup și suflet în tot ce faci și, în același timp, să nu te identifici cu „creația ta“, să păstrezi o distanță, ca să poți să observi atent ce lipsește. Nu sunt Picasso. În perioadele mele, albastrul nu a fost chiar albastru.

„ABIA AȘTEPT SĂ IAU O PAUZĂ DE LA TEATRU, SĂ SCRIU A TREIA CARTE“

– Obișnuiți să scrieți? Vom citi și noi însemnările dumnea­voastră?

– Am scris două cărți publicate la Polirom și profit de întrebare ca să-mi fac puțină publicitate. „O biografie“ e o carte ex­trem de personală, despre cum, tânăr fiind, am ajuns la New York și șansa pe care am avut-o pentru o carieră inter­na­țională și, în același timp, dorința să revin după Revoluție, să fiu activ și în teatrul românesc. „Niciodată singur“ oferă o serie de mărturii ale întâlnirilor avute de-a lungul vieții cu oa­meni remarcabili, fie celebrități cu care am lucrat (Meryl Streep, Placido Domingo) sau prieteni care m-au inspirat și ajutat să mă dezvolt și să ajung să fiu cine sunt. Dar abia aștept să iau o pauză de la teatru, să scriu o a treia carte de reflecții despre viață și artă.

– Vă considerați un om norocos, dar ați pus în scenă nenu­mă­rați mari ghinioniști. Serios acum, credeți în noroc?

– Talentul plus efortul, care în anumite situații devine supraefort, disciplina, sensibilitatea, inteligența și alte valori sunt, evident, necesare. Dar fără noroc totul se poate nărui brusc, ca o casă clădită din cărți de joc. E adevărat însă că dacă ai doar noroc, dar îți lipsesc inteligența și sensibilitatea ce constituie talentul, unde ajungi? Norocul „chior“ te poate orbi.

– Ați pus o dată un „Hamlet“ cu Liev Schreiber la New York și n-a ieșit cum ați dorit, pare-mi-se, v-ați și îmbolnăvit de ciudă. Aveți o părere prea bună despre critici dacă vă închipuiți că s-ar fi prins cineva. Chiar, în ce relație sunteți cu criticii de tea­tru? Vă dor criticile?

– Pe cele bune le citesc, dar le uit, cele rele mă irită, le recitesc și mă irită și mai tare. Cumva, asta e o slăbiciune a noas­tră, de parcă am vrea să fim apreciați și iubiți de toată lumea. O formă de vanitate. Dar când îmi dau seama că și criticii au ideile lor fixe, cum vin la teatru știind dinainte ce vor scrie, închiși în mica lor colivie ideologică, mă uit la ei cu umor și chiar milă. Și, de fapt, în România, publicul care vine la teatru nu e influențat deloc de cronici. Nu ca la New York, unde o cri­tică negativă poate distruge un spectacol. Deci, mult zgomot pentru nimic.

„POT SĂ MĂ LAUD CĂ AM FOST PRINTRE CEI CARE AU SPART GHEAȚA“

– Cum ați descrie rolul pe care l-ați jucat în teatrul românesc?

– Iată ce se spune (reproduc jenat aceste opinii generale): „«Trilogia greacă» a ajutat la schimbarea teatrului românesc care s-a produs după 1989. Revoluția socială a fost reflectată pe scena Naționalului cu acest spectacol-eveniment, cu un im­pact la fel de puternic“. Asta a fost atunci. Azi, tinerii desco­peră un teatru cu totul diferit. E și normal să fie așa. Eu doar pot să mă laud că am fost printre cei care au spart gheața.

– Sunteți povestitorul care ați vrut să fiți? Bun, idei, emoții, cău­tarea adevărului, cine suntem, de unde venim, ce căutăm pe pla­netă, dar teatrul mai și povestește, nu?

– Povestitorii de drept, cum îi numiți, sunt Euripide, Shakes­peare, Cehov și alții mari ca ei, nu eu. Rolul pe care-l am e să ajut actorii să găsească modul cel mai direct de a comunica po­vestea piesei care în sala de teatru devine experiența tră­ită simultan de noi toți. Marile povești sunt cele în care simțim că sunt nu doar ale personajelor, ci și ale noastre.

– Credeți că lumea se îndreaptă într-o direcție mai bună sau mai rea?

– În ziua de azi, între cinism și speranță – cele două atitudini care par să divizeze lumea în acest moment –, aleg speranța.

– Îmi permit să observ că și dumneavoastră ați suferit de căl­dură la New York, cum și noi ne-am topit la București pe timpul valurilor succesive de căldură. Pentru că am tradus o carte-eve­niment, „Căldura te va ucide prima“, de Jeff Goodell, voiam să știu cum percepeți, ca om al timpurilor sale, acest fenomen de încălzire globală? Domnule Șerban, dincolo de veștile legate de schimbările climei, vă pasă de planetă, dacă se va mai putea trăi peste o sută de ani?

– Totul e în schimbare, zilnic suntem bombardați de știri care ne sperie. Câte dintre ele sunt false? Câte vor dăinui, câte se vor evapora? Ni se transmit teorii, de către unii care își asumă autoritatea că „știu“, că lumea se va sfârși. Ei bine, mă aflu printre cei care nu cred nimic din toate aceste știri alar­miste. Istoria ne arată că totul se repetă, că nimic nu e nou sub soare.

Se joacă în România

Anul acesta, numeroase spectacole de Andrei Șerban sunt incluse în repertoriul teatrelor de la noi.

• TEATRUL BULANDRA, BUCUREȘTI. „Oedip“, de Robert Icke, după Sofocle. Regizor asociat: Dana Dima. Regia: Andrei Șerban. „Richard 3“, de William Shakespeare. Traducere și adaptare scenică: Daniela Dima. Regi­zor asociat: Daniela Dima. Regia: Andrei Șerban. „Zadarnicele chinuri ale dragostei“, de William Shakespeare, traducere de Lucia Verona și Horia Gârbea, adaptare scenică de Daniela Dima. Regizor asociat: Daniela Dima. Regia: Andrei Șerban. „Car(o)usel“, după Ferenc Molnár, adaptare scenică de Andrei Șerban și Daniela Dima. Regizor asociat: Daniela Dima. Regia: Andrei Șerban.
• UNTEATRU, BUCUREȘTI. „Pescărușul“, de Anton Pavlovici Cehov. Adaptare liberă după o traducere de Mașa Dinescu și Andrei Șerban. Regia: Andrei Șerban.
• ODEON, BUCUREȘTI. „Soldatul de ciocolată (sau armele și omul)“, de Bernard Shaw. Traducerea și adaptarea: Daniela Dima. Regizor asociat: Daniela Dima. Regia: Andrei Șerban.
• TEATRUL DE STAT CONSTANȚA. „A douăsprezecea noapte“, de William Shakes­peare. Regizor asociat: Daniela Dima. Regia: Andrei Șerban.
• TEATRUL MAGHIAR DE STAT „CSIKY GERGELY“ DIN TIMIȘOARA. „Doctorul“, de Robert Icke. Regizor asociat: Daniela Dima. Regia: Andrei Șerban.