Indo-Pacificul, prioritatea numărul unu a Statelor Unite

Asistența robustă a Statelor Unite pentru Ucraina, puternica lor revenire diplomatică și militară pe continentul european i-au făcut pe unii observatori să considere că strategii și decidenții de la Washington și-au reconsiderat prioritățile: Europa constituie în egală măsură o prioritate cu Indo-Pacificul. Totuși, chiar dacă prezența pe Bătrânul Continent este esen­țială în strategia americană de conservare a leadershipului la nivel mondial, bătălia principală are loc în Indo-Pacific, acolo unde China reprezintă singura putere care are atât aspirația, cât și resursele de a deveni la un moment dat puterea numărul unu la nivel mondial.

SINGURUL RIVAL CAPABIL. În Strategia Națională de Securitate a Administra­ției Biden-Harris, publicată pe 12 octombrie, stă scris, negru pe alb, următoa­rele: „Republica Popu­lară Chineză este singurul competitor având atât in­tenția de a remodela ordinea inter­na­­țională, dar și puterea economică, diplomatică, mi­litară și tehno­lo­gică în creștere pentru a face acest lucru“.

Prin urmare, există o ierarhie clară la Washington cu privire la importanța marilor puteri competitoare și, bineînțeles, a spațiilor strategice la nivel mondial. În această ierarhie, Rusia nu ocupă primul loc, deși i se „recunoaște“ periculozitatea pentru ordinea inter­națională care are în centru Statele Unite ale Americii și Occidentul, în general.

Această situație ne face să ne întrebăm și cu pri­vi­re la motivele fermității de care dau dovadă aliații noștri americani în sprijinirea Ucrainei: transmiterea unui mesaj spre China, în cazul că aceasta ar fi ten­tată, la un moment dat, peste ani, atunci când se va simți suficient de puternică militar, să decidă o acți­u­­ne în forță la adresa Taiwa­nului sau a unuia dintre aliații Washingtonului din Indo-Pacific.

În același timp, o a doua întrebare ne vine pe buze: cea legată de durata angajamentului american în Ucraina și în Europa și, bineînțeles, de percepția cu privire la resursele disponibile de a rămâne la fel de mobilizat pe două fronturi, în Europa și în Indo-Pacific. Un prim răspuns îl vom primi fără îndoială după data de 8 noiembrie, după alegerile de la jumătatea mandatului din Congres. Să spunem, totuși, că singurul subiect care întrunește un sprijin bipartizan (și din partea democraților, și din partea republica­nilor) fără rezerve la Washington este cel legat de necesitatea de a îndigui, de a opri sau cel puțin de a întârzia ascensiunea Chinei. Deja există voci care se aud tot mai puternic, evident în tabăra republicani­lor, dar au început să se facă auzite și în cea a demo­craților, cu privire la nevoia de a se pune capăt răz­boiului cu Rusia.

CÂTEVA SEMNE. Recent, știrea că președintele Joseph Biden s-ar fi răstit la președintele ucrainean Volodimir Zelenski în cursul unei convorbiri telefonice, din cauza insistenței aces­tuia din urmă pentru și mai multe echipamente militare, a făcut înconjurul lumii. Ea reprezintă, totuși, un semn, așa cum reprezintă și reluarea convorbi­rilor telefonice între șefii de stat-major ai Statelor Unite, Franței și Marii Britanii cu omologul lor rus. Atunci când căutăm să inter­pre­tăm anumite evoluții ale unui conflict, este bine să „strecurăm“ informa­țiile cu impact emoțio­nal și să ne concentrăm pe cele care cu adevărat contează.

În fundalul conflictului din Ucraina au astfel loc și alte evenimente care accentuează importanța pri­mordială a Indo-Pacificului în cadrul intereselor strategice americane. La sfârșitul lunii septembrie, prima întâlnire la nivel înalt Statele Unite ale Americii/Insulele Pacificului s-a ținut la Washington, în pa­ralel cu publicarea unei strategii americane privind acest spațiu maritim, „Pacific Partnership Strategy“, care să completeze cele două mari inițiative de anul trecut, AUKUS (parteneriatul Statele Unite//Marea Britanie/Australia) și QUAD (Statele Unite/Australia/India/Japonia).

Pivotarea Federației Ruse spre Asia-Pacific, deschiderea pentru China a rutei maritime arctice, va întări interesul american pentru această regiune, care constituie deja centrul geopoliticii și geoeconomiei mondiale.

Însăși cooperarea cu puterile europene semnifi­cative va fi subordonată acestui impe­rativ al intereselor americane în Indo-Pacific – capa­citatea pute­rilor europene de a se învesti în acest spațiu, de a-și afirma complementaritatea strategică cu Statele Unite ale Americii, de asemenea, de a îndigui pre­zența chineză în Emisfera Sudică. Și cu atât mai mult cu cât chiar puterile europene au nevoie de Indo-Pacific spre a substitui piața rusă (se insistă pe necesitatea de a înlocui Rusia în ecuația energe­tică europeană, dar se vorbește prea puțin despre substituirea pieței ruse, care ocupă locul al treilea în geografia schimburilor comerciale ale Uniunii Euro­pene) și de a-și păstra relevanța strategică în secolul al XXI-lea.