În tot mai multe țări ale lumii câștigă teren procedura de sinucidere asistată și acceptabilitatea socială a acestei decizii

În tot mai multe țări ale lumii câștigă te­ren procedura de sinucidere asistată și crește acceptabilitatea socială a acestei decizii, dar chiar și așa rămân mulți cei cărora li se refuză această libertate fundamentală.

În 1995, o regiune din nordul Australiei dădea prima lege care permitea explicit eutanasia voluntară și sinuciderea asis­tată. Potrivit legii, adulții aflați în faza ter­minală a unei boli incurabile și în de­plinătatea facultăților mintale pot cere ajutorul medical pentru eutanasie asis­tată. Cum era de așteptat, legea a stârnit un val de furie, așa că, în câteva luni, au­to­ritățile federale au abrogat-o. Cu toate acestea, cinci din cele șase state care compun Australia au legi care permit sinu­ciderea asistată.

Primul articol al publicației britanice The Economist care pleda pentru dreptul la moarte asistată apărea în 2015, ne rea­min­tește aceeași revistă. Argumentul – libertatea include și dreptul de a alege modul și momentul propriei morți. Era, desigur, contrabalansată de un avertisment de bun-simț – practica eutanasiei trebuie extrem de atent monitorizată. Așa se face că astăzi s-a mai câștigat te­ren și este legalizată în zeci de țări, iar ten­­dința continuă.

Chiar la început de noiembrie, Noua Zeelandă a adoptat o lege care permite eutanasia în cazul bolnavilor în faza ter­minală a bolii după ce 65% dintre alegători au fost „pentru“ în cadrul unui re­ferendum dedicat acestei chestiuni. Parlamentul Portugaliei a adoptat tot recent o lege cu o acoperire mai largă, în timp ce în Anglia eutanasia continuă să fie ilegală, dar în dezbatere în Camera Lorzilor. De cu­rând, și Curtea Constituțională a Austriei a hotărât că interdicția privitoare la sinuci­derea asis­tată este neconstituțională, însă până în acest moment nu au fost făcuți pașii ne­cesari pentru reglementarea legală a unui asemenea drept.

Pro și contra

Nu vorbim încă de cifre mari. În Olanda, cei care solicită eutanasie este în creștere – de la aproape 1.800 în 2003 la 7.000 în 2020, ceea ce reprezintă 4% din numărul total al deceselor. În contextul liberalizării acestei proceduri, este de așteptat ca și numărul total la nivel glo­bal să continue să crească.

Mulți dintre cei care se opun sinuciderii asistate o fac din motive religioase – în une­le credințe, sinuciderea este un păcat. Alții se tem că măsurile de siguranță se vor dovedi insuficiente sau că legislația poate deveni un teren alunecos. Criticii au anti­cipat de ceva vreme că familiile epuizate de tot ce înseamnă să îngrijești un bolnav, mai ales rudele mai tinere, vor pune presiune pentru a-i împinge spre alegerea eutanasiei. La fel, există temerea că țările mai sărace vor încuraja eutanasia în cazul bolnavilor pentru care statul alocă sumele cele mai mari pentru a-i ține în viață.

Dincolo de aceste temeri legitime, totuși aceste orori nu se întâmplă. În locurile unde eutanasia a fost de ceva ani legife­rată, organizațiile de caritate care îi repre­zintă pe cei bolnavi sau pe cei incapabili să mai aibă grijă de ei nu au raportat nici­un abuz. Nu este exclus să fi scăpat și abuzuri neobservate, dar monitorizarea a fost strictă.

În plus, în majoritatea țărilor unde eutanasia este legală, decizia poate fi revocată – dacă există și cel mai mic semn care să indice vreo neregulă sau forțare. Temerile că persoane sărace sau marginalizate ar putea fi împinse să ia o asemenea decizie s-au do­vedit, la fel, nefondate. În SUA, Olan­da și Elveția, majoritatea celor care aleg sinuciderea asistată sunt persoane educate provenind din clasa de mijloc.

Particularități

Departe de a fi laxe, re­glementările sunt, dimpotrivă, extrem de restrictive. În statul australian Victoria, de pildă, legislația le interzice medicilor să le spună ceva pacienților în legătură cu eutanasia. Scopul este de a evita orice forțare sau inducere a ideii, deși una dintre con­se­cințe este că foarte mulți suferă fără să știe că au legal această opțiune.

În alte jurisdicții, doar cei care nu mai au mai mult de șase luni de trăit au drep­tul la eutanasie. Prin urmare, chiar dacă pa­cienții sunt în faza terminală a unei boli incurabile și suferă, dacă un medic nu își asumă verdictul că pacientul va muri în șase luni, pacientul nu poate alege eutanasia. În unele cazuri, diagnosticul vine prea târziu. În Victoria, în primele șase luni ale anului, nici măcar un caz nu a fost retras pentru că pacientul s-ar fi răzgândit. În schimb, în 90 de cazuri, pacientul a murit înainte să poate alege sinuciderea asistată.

În Spania sau Columbia, deși există ca­dru legal, au­to­ritățile medicale ezită să lase decizia la li­berul arbitru al ori­cui. De dată recentă, în Spania, un pacient de 83 de ani s-a aruncat pe geam după ce eu­tanasia i-a fost sistematic refuzată.

În mai 2018, David Goodall, un om de știință australian, a ales Elveția pentru a-și în­cheia socotelile cu o viață pe care, la vârsta de 104 ani, o vedea prea lungă, chinuitoare nu doar pentru el, ci și pentru cei din jur, care erau nevoiți constant să-i poarte de grijă. Pentru cunoscuți, decizia lui Goodall nu a fost o surpriză – cu câteva luni înainte avusese o tentativă eșuată de a-și pune ca­păt vieții, iar până în acel moment fusese un militant pentru recunoașterea, și în Aus­tralia, a dreptului de a avea acces la eutanasie voluntară și sinucidere asistată.

Canada oferă un model mai bun, în mă­sura în care există un spațiu de manevră atunci când fiecare face propria alegere. Oricine se află într-o suferință de nesuportat – nu doar o boală incurabilă – poate alege sinuciderea asistată. Și, în mod singular, pacientul este cel care decide ce înseamnă insuportabil, atât cât se află în deplinătatea facultăților mentale. Există o perioadă de reflecție de 90 de zile în cazul acelora a căror moarte nu este iminentă, pentru a avea răgaz suficient să se răzgân­dească. Opțiunea sinuciderii asistate le dă multor pacien­ți o stare de liniște și control. În Oregon (SUA), o treime dintre cei care au primit medicație letală au decis în cele din urmă să nu o ia.

Dilema

Chiar dacă sunt tot mai multe so­cietăți care acceptă principiul morții asis­tate, chestiunea extrem de dificilă ră­mâne. Unii se tem că simpla legiferare a op­țiunii i-ar putea determina pe unii me­dici să nu mai încerce totul când vine vorba de îngrijirea paliativă. Dar nici asta nu e obli­gatoriu să se întâmple. În Ca­nada, cheltuielile cu eutanasia sunt co­re­late cu cre­ș­terea finanțării îngrijirii paliative și pe termen lung.

Dacă eutanasia devine o practică să zicem comună, oare bătrânii care au nevoie non-stop de îngrijire nu vor simți presiunea socială de a alege să moară? Sunt mulți cei care se gândesc că sunt o povară pentru copii sau pentru cei care îi îngrijesc.

Cea mai înșelătoare întrebare apare când capacitatea unui individ de a face o alegere informată este pusă sub semnul întrebării. În cazul celor care suferă de tul­burări mintale, gândurile de sinucidere vin și trec. Pentru ei, ștacheta trebuie pusă foarte sus. Medicii trebuie să fie siguri că pot distinge între o rătăcire a minții și do­rința permanentă de a muri. Dacă există dubii, ar trebui ca pacientul să primească tratament care să-l ajute să trăiască.

Liber arbitru până la capăt

În cazul celor care suferă de demență, este cel mai dificil – solicită la un moment dat euta­nasia, dar este posibil ca apoi să se răz­gân­dească. Și nimeni nu poate primi medicație letală împotriva voinței și dorinței proprii. Eutanasia trebuie să fie doar pentru cei care pot alege în mod informat.

Un lucru este limpede – nicio reglementare nu e perfectă într-o zonă atât de deli­cată. Toate trebuie revizuite permanent în lumina unor noi cazuri și a efectelor pe care le au în viața de zi cu zi. La fel, trebuie să țină cont și de progresele medicinei. Prin­cipiul general însă – acela că indivizii au dreptul de a decide cum aleg să moară – este unul cât se poate de sănătos, iar do­­vezile venind dinspre țările unde eutanasia este legală arată că, deocamdată, ris­cul abuzurilor rămâne ipotetic, pe când beneficiile sunt reale și substanțiale – ușu­rează suferința și redau demnitatea la finalul unei vieți.

De profundis

Sinuciderea asistată, deja legală în zeci de țări, este o chestiune ridicată încă din secolul al XIX-lea.

  • TEORIE. Filosoful liberal britanic John Stuart Mill (1806-1873) a susținut că asupra propriilor noastre corpuri și spirite fie­care dintre noi este suveran.
  • UNDE. Columbia devenea, în 2015, prima țară din America de Sud care legaliza eutanasia voluntară. În SUA, primul stat care le-a oferit indivizilor dreptul de a muri cu demnitate a fost Oregon, la mijlocul anilor ’90, urmat de Washington, în 2008. În deceniul trecut, alte opt state aveau să promulge așa-zi­sele „legi ale demnității“.
  • TURISM“. Din cauza unei legislații locale rigide, din ce în ce mai mulți aleg să apeleze la serviciile medicale ce i-ar ajuta să-și pună capăt zilelor în clinicile din state cu o legis­lație mai priete­noasă privitoare la sinuci­dere asis­tată. Spania – după Elveția, Olanda, Belgia și Luxemburg – a devenit în acest an al cincilea stat din Europa care le permite oamenilor, cel puțin celor care suferă de maladii incurabile în stadii terminale, să moară cu demnitate.
  • DE CE? Datele disponibile indică două concluzii – majoritatea celor care apelează la aceste inter­venții sunt bolnavi de cancer în stadii terminale. În plus, motivele principale invocate de pacienți sunt pierderea demni­tății și autonomiei, alături de durerea con­stantă.

Acest articol a apărut în numărul 129 al revistei NewMoney

FOTO: Getty