Imigranţii şi copiii lor

Printre realităţile în privinţa cărora românii nu sunt pe deplin conştienţi se numără şi omogenitatea etnică. Asta înseamnă că, deocamdată, majoritatea covârşitoare o reprezintă cei născuţi pe teritoriul ţării, din ascendenţi stabiliţi aici de cel puţin câ­te­va generaţii şi având, în mare, aceleaşi tradiţii şi obiceiuri. Sub acest ultim aspect, al tradiţiilor şi obiceiurilor, e de luat în calcul o plajă mai largă de lucruri comune, de la religie şi până la preferinţele alimentare.

Românii nu au fost expuşi intens la diversitate din considerente geografice şi politice – n-am avut vocaţie colonială, cei cu care ne-am confruntat militar nu au rămas timp îndelungat pe teritoriul naţional (cu excepţia Basa­­rabiei şi Bucovinei de Nord) şi, nu în ultimul rând, cultura şi limba de sorginte latină au rezistat în fa­­ţa oricăror agresiuni şi încercări de asimilare.

Globalizarea va înlătura, cât de curând, toate aces­­te bariere contextuale din calea diversităţii. În treacăt fie spus, deja puteţi găsi, în oraşele Româ­­niei, mici afaceri prospere ale unor cetăţeni chinezi, vorbitori de limbă română.

Aşadar, vom convieţui cu oameni care au valori şi credinţe diferite de ale noastre, care se îmbracă, mănâncă şi petrec altfel decât noi. Autorităţile sta­­tului se vor vedea nevoite să dezvolte programe de integrare socială, de combatere a discriminării şi să explice, pe înţelesul tuturor, cultura nou-veniţilor. Asta fac, de ani buni, SUA, Canada, Franţa, Marea Britanie şi multe alte state care s-au confruntat şi se confrun­­tă cu valuri de imigranţi. Cine-şi imagi­nează că toţi au fost primiţi cu braţele deschise în societăţile oc­­cidentale ori este naiv, ori n-are toate datele pro­­­­blemei. Pedepsele aspre pentru orice formă de dis­­criminare au ţinut şi ţin în frâu porni­rile şi pre­­ju­­decăţile multora.

Sacrificiul primei generații. În general, „dezră­dăcinaţii“ se sacrifică în socie­­tăţile de adop­ţie, acceptând joburi cu mult sub ca­­lificarea lor profesională şi sperând că următoarele generaţii vor avea acces la „masa bogaţilor“. „Autohtonii“ sau „neaoşii“ nu încetează niciodată să strâmbe din nas atunci când intră în concurenţă directă cu vreun imigrant şi nici nu se dau în lături să favori­zeze „unul de-al nostru“, într-o situaţie în care com­petenţele şi experienţa candidaţilor sunt asemă­nă­toare. Acesta este adevărul, oricât de tare şi-ar dori unii să-l cosmetizeze. Aşa va fi şi la noi, peste 20 sau chiar 30 de ani, dacă fenomenul glo­­ba­­lizării va continua, iar sferele de influenţă nu vor fi retrasate.

Cei aproximativ patru milioane de conaţionali aflaţi în afara grani­ţelor României pot depune mărturie în legătură cu cele relatate mai sus. Sigur că, printre ei, găsim şi pro­­fe­­sionişti excepţionali care şi-au continuat carierele începute aici, care au plecat pe baza unor contracte şi care au fost in­vi­taţi să rămână „dincolo“. Sau ca­­re au făcut studii de lungă durată, în altă limbă de­­cât cea maternă, plă­tind un preţ piperat în bani şi consum intelectual. Dar ei sunt excepţiile care con­­firmă regula nescrisă a imigranţilor: plecatul de la zero.

Pe de altă parte, milioanele de emigranţi români au lăsat în urmă „un teren viran“ pe care se vor aşe­­za, foarte probabil, oameni veniţi din alte col­­ţuri ale lumii, în căutarea unei vieţi mai stabile. Sta­­tisticile vorbesc despre 900.000 de români care au părăsit definitiv ţara în perioada 1975-2016, sta­­bilindu-şi domiciliul în străinătate. Restul până la vreo patru milioane sunt plecaţi „la muncă“ şi figu­­rează în continuare cu reşedinţa în localităţile de origine. Asta nu înseamnă neapărat că se vor şi întoarce acasă, cu atât mai mult cu cât copiii lor s-au născut şi au început şcoala în alte ţări.

Dacă părinţii lor mai lăcrimează după locurile de baştină, caută compania altor români, trimit bani în ţară şi, din când în când, urmăresc ce se în­tâmplă pe plan sportiv şi politic, cei cărora le-au dat naştere în străinătate îşi vor aminti de România doar atunci când vor vedea mici şi pufuleţi.

O limbă uitată. Copiii emigranţilor noştri vorbesc între ei în spa­­niolă, italiană, franceză sau en­gleză pentru că, aşa cum deseori am auzit, „viitorul lor este acolo unde s-au născut, nu în România, unde se vor întoarce, poate, în vacanţe“. Este dureros pentru cine mai simte ceva bun pentru România, însă este perfect explicabil dacă ne uităm la măsurile (ne)luate de Guvern, Parlament şi de Preşedinţie pentru conservarea identităţii româ­­neşti în afara graniţelor. Unii se vor grăbi să-i acu­­ze pe părinţi că nu-şi dau interesul pentru ca mi­­cu­­ţii lor să vorbească limba ro­mâ­nă, însă nu trebuie să uităm că acei copii comu­nică, mai bine de zece ore pe zi, în altă limbă decât cea maternă. În plus, men­ţinerea lor în spa­ţiul româ­nesc depinde şi de aspectul exterior pe care îl are ţara de origine.

Este dificil de estimat, dar nu atât de greu de bă­­nuit, câţi conaţionali de-ai noştri plecaţi în străi­­nă­­tate vor reveni acasă. Acelaşi raţionament îl putem utiliza şi în privinţa celor care, sub o formă sau alta, le vor lua locul românilor rămaşi în Occident. Nu putem spune nici că va fi mai bine, nici că va fi mai rău pentru ţară. Totul depinde de cât de pre­gătit va fi statul să-i integreze pe nou-veniţi.