Gropile din Montréal

Să nu credeţi cumva că bugetul de stat al României a suferit vreodată din cauza insuficienţei banilor pentru acoperirea nevoilor curente ale societăţii. Din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, problema constă în proasta administrare a finanţelor româ­neşti. Şi aici nu este vorba numai de furt.

Este adevărat că spaţiul în care ne-am născut şi în care trăim n-a fost unul ocolit de intemperii isto­rice. Ştiu, nu mai e „la modă“ să spui aşa ceva. Totuşi, mai mereu, Balcanii au fiert la foc mic, ba din cauza proximităţii Orientului musulman, ba din cauza „pravoslavnicei“ Rusii. Pe scurt, un loc prielnic pentru dezvol­tarea unor microbi sociali precum trădarea, hoţia sau nerespectarea promisiu­nilor. România a reuşit, cum, necum, să iasă din pâcla istoriei „de periferie“. Stau mărturie legiuirile lui Cuza, branşarea la modernitate de pe vremea lui Carol I, câştigarea independenţei naţionale, sacrificiile şi beneficiile Primului Război Mondial sau forma­rea unei intelec­tualităţi interbelice.

Nici la capitolul mentalitate n-am stat chiar atât de rău, deşi unii se străduiesc din răsputeri astăzi să-i zugrăvească pe români drept „retrograzi“ şi chiar „primitivi“. Un singur exemplu: România a acordat femeilor dreptul la vot în 1938, în vreme ce Quebec, provincia francofonă a Canadei, a făcut-o abia în 1940, după o lungă şi intensă campanie a militantelor numite les suffragettes. Ca să nu mai vor­bim de amerindienii cărora auto­rităţile canadiene le-au acordat dreptul la vot în 1960.

Întoarcerea în Evul Mediu. Impunerea de către sovietici a unui partid comunist ilegitim şi nereprezentativ, numărând doar câteva sute de membri, a întors România în Evul Mediu Târziu. Elitele au fost decimate sau exilate, proprietăţile industriale, confiscate, pământurile ţăranilor gospodari, luate cu japca. Dar cel mai mare rău făcut de stalinism acestui popor a fost stricarea sufletului. Oamenii au învăţat să mintă şi să se mintă pentru o supravieţuire mizeră. Într-o astfel de atmosferă socială, prosperitatea nu putea fi decât un concept abstract despre care se vorbea în şoaptă, acasă. Oficial, capitalismul era pe marginea prăpastiei. Neoficial, era acolo şi se uita în jos la economia centralizată. Baionetele grănicerilor Estului, îndreptate ameninţător spre propriile popoare, păzeau acest secret al lui Polichinelle.

Oricât de cunoscute ar părea aceste adevăruri, ele trebuie reamintite periodic. Altfel riscăm să repetăm greşelile grave ale trecutului şi să regre­tăm perpetuu că n-avem „o ţară ca afară“.

Exercitarea cores­punzătoare a dreptului la vot ar putea fi un pas înainte. Scepticismului unora în această privinţă i-aş răs­punde printr-un îndemn la reflecţie asupra sintagmei „iniţiativă cetăţenească“. Nu este suficient să ieşi în stradă, să determini retragerea unei ordo­nanţe de urgenţă, să-ţi faci o poză cu telefonul şi să te întorci fericit acasă. Trebuie să crezi în ceva, să te uneşti cu alţii, să-ţi mai înăbuşi orgoliul, să negociezi.

Prea ocupați. În caz contrar, cei pe care i-ai speriat astăzi şi care au retras o lege scandaloasă te vor încăleca mâine, cu şi mai mare dibăcie. Delă­sarea cetăţe­nilor învăţaţi cu puţin şi prost favori­zează perfec­ţio­narea găinăriei de stat. Şi asta nu este valabil doar în România.

De pildă, în Montréal, un motor gripat al economiei canadiene, drumurile sunt un dezastru, sub nivelul celor din Bucureştii anilor ’90. Da, nu este nicio exagerare. Într-o metro­polă a superdezvolta­tei Canade, în al doilea oraş francofon al lumii după Paris, îţi distrugi maşina prin tot felul de gropi şi denivelări. Şi asta nu e tot. Lucrări interminabile paralizează traficul, în special vara, iar cetăţenii exasperaţi nu reuşesc să-şi aleagă un primar care să nu-i tragă pe sfoară. La mijloc sunt corupţia şi interesele unei mafii a construcţiilor.

Des­cura­jant este că montrealezii par să nu mai aibă instinc­tul de a protesta atunci când li se face o ne­dreptate în mod repetat. Majoritatea sunt atât de ocupaţi cu serviciul, încât preferă să nu-şi consume energia ner­voasă nici măcar în momentul în care primesc o factură supraîncărcată sau când operatorul de cablu şi internet le măreşte tarifele în mod nejustificat.

În schimb, statul canadian nu doarme un somn continuu, asemenea statului român, ci intervine periodic pentru a potoli lăcomia corporaţiilor. Admi­nistraţia provincială încearcă şi ea să ţină pasul cu centrul. Pe scurt, oferă facilităţi fiscale, dar pre­tinde şi o anumită conduită.

Din păcate, la noi e ca la nimeni. Când se ter­mină banii pentru pomeni electorale şi pentru contractele „cu dedicaţie“, guvernul sare la jugulara firavei clase de mijloc. Săracii şi pensionarii nu o duc deloc mai bine, micile afaceri se închid, iar marile companii încep să facă presiuni, mai mult sau mai puţin oficiale. Totul pare a se desfăşura „la mica înţelegere“.

În lumea civilizată, aşa ceva nu există. Bugetele publice nu se administrează impecabil aproape nicăieri în Occident, însă viitorul nu este amanetat de nicio gaşcă, aleasă sau numită. Şi asta face diferenţa.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *