Foreign Affairs: Care sunt cele cinci direcții în care Rusia ar putea evolua în următorii 10 ani

Revista americană Foreign Affairs prezintă cinci posibile direcții în care Rusia ar putea evolua în următorii zece ani sau într-o perioadă chiar mai lungă decât atât.

Vladimir Putin împlinea 71 de ani pe 7 octombrie 2023, chiar în ziua în care Hamas ataca Israelul. A luat agresiunea drept un cadou de ziua lui de naștere pentru a schimba con­textul din jurul propriei agresiuni împotriva Ucrainei. A mers până acolo încât a invitat la Moscova reprezentanți de rang înalt ai organizației Hamas la sfârșitul lunii octombrie, pentru a evidenția o aliniere a intereselor. Câteva săptămâni mai târ­ziu și-a anunțat și intenția de a candida pentru un al cin­ci­lea mandat în cadrul unor alegeri măsluite (martie 2024).

Pe 16 februarie, Serviciul Federal Penitenciar din Rusia a anunțat moartea bruscă a opozantului Aleksei Navalnîi, în vârstă de 47 de ani, într-o colonie penitenciară situată deasupra Cercului Arctic, de unde acesta continuase să-și încura­jeze urmăritorii cu instrucțiuni despre cum să protesteze față de plebiscitul lui Putin.

Au venit alegerile, iar Putin s-a prezentat drept noul țar. Numai că un adevărat țar nu ar trebui să-și facă griji cu privire la o posibilă criză de succesiune. Fiind însă îngrijorat, are nevoie să simuleze alegerile. În martie a fost reales până în 2030, când va avea 78 de ani. Speranța de viață a bărba­ți­­lor în Rusia nu depășește 67 de ani și sunt rari cei care prind centenarul. Până și Stalin a murit.

Predecesorul lui Putin, Boris Elțîn, s-a dovedit a fi acel rar as­pirant la tron care și-a numit un succesor și i-a deschis astfel calea lui Putin către putere. În 1999, Elțîn, confrun­tân­du-se cu probleme de sănătate cronice și temându-se că el și „familia“ sa de tovarăși corupți ar putea ajunge la închisoare după ce se va retrage, l-a ales pe Putin pentru a-și pro­­teja libertatea și moștenirea. „Ai grijă de Rusia“, i-a spus mai tânărului Putin. Și, în 2007, la vârsta de 76 de ani, Elțîn a pu­tut muri ca un om liber.

După ce, în 2008, s-a retras temporar din funcția de pre­șe­dinte, recunoscând limita de două mandate consecutive (la fel ca Elțîn), Putin s-a întors pentru un al treilea mandat prezidențial în 2012. Apoi s-a decis să siluiască legislația pen­tru a elimina orice limită. Să ne reamintim că și dictatorul so­vietic Iosif Stalin s-a agățat cu încăpățânare de putere, chiar și pe mă­­sură ce infirmitățile i se înrăutățeau. A refuzat să ia în con­si­derare numirea unui succesor și, în cele din urmă, a suferit un accident vascular cerebral masiv și a sfârșit într-o baltă de urină.

Putin nu este Stalin. Despotul georgian a construit o superputere, în timp ce trimitea zeci de milioane de oameni la moarte în foamete, lagăre de muncă forțată, închisori de exe­cuție și într-un război defensiv prost gestionat. Putin, în schimb, a bricolat o putere nelegitimă, în timp ce trimitea sute de mii de oameni la moarte într-un război de agresiune. Juxtapunerea celor doi este totuși utilă. Sistemul lui Stalin s-a dovedit incapabil să supraviețuiască fără acesta, în ciuda faptului că avea un partid de guvernare instituționalizat.

În mijlocul degradării care a început odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice, dar a durat mult timp și după 1991, Putin a consolidat o nouă autocrație, după chipul și asemănarea lui, și a adus Rusia de azi într-un moment în care trebuie să se confrunte cu întrebări grele cu privire la propriul viitor.

Așadar, în lumina mortalității inevitabile a conducătorilor săi de azi și a factorilor structurali mai ampli, dosarul realizat pentru numărul de mai-iunie de Foreign Affairs caută să iden­tifice mai multe direcții către care s-ar putea îndrepta Rusia. Ar putea evolua sau nu în următorii zece ani și chiar dincolo de această perioadă?

RUSIA CA FRANȚA

Franța este o țară cu tradiții birocratice și monarhice adânc înrădăcinate, dar și cu un filon revolu­țio­nar tumultuos. Revoluționarii au abolit monarhia doar pentru a o vedea revenind sub forma unui rege și a unui îm­părat și apoi dispărând din nou. Franța și-a construit și a pierdut un vast imperiu de posesiuni coloniale, iar de-a lungul secolelor, conducătorii Franței, în frunte cu Napoleon Bonaparte, și-au amenințat mai mereu vecinii.

Astăzi, aceste tradiții au supraviețuit în multe feluri. Cum perspicace observa gânditorul francez Alexis de Tocqueville în lucrarea sa din 1856 „Vechiul Regim și Revoluția“, eforturile revoluționarilor de a o rupe definitiv cu trecutul au sfâr­șit prin a consolida, neintenționat, structurile etatiste. Dincolo de sistemul republican, moștenirea monarhică a Franței persistă simbolic la Versailles și în alte locuri, în statuile om­niprezente ale conducătorilor din dinastia Bourbon și într-o formă de guvernare extrem de centralizată, cu o pu­tere imensă și bogăție concentrate în Paris. Și chiar și fără im­periul său formal, Franța rămâne o țară mândră, iar mulți dintre cetățenii și admiratorii săi o percep încă drept o civilizație cu o misiune specială în lume. Să nu uităm că Franța are o limbă vorbită mult dincolo de granițele ei – 60% dintre cei care folosesc zilnic franceza sunt cetățeni ai altor țări. Esențial este însă că astăzi Franța este un stat de drept și nu-și mai amenință vecinii.

Și Rusia are o tradiție etatistă și monarhică ce va persista, indiferent de natura viitorului său sistem politic. Tradiția re­voluționară este suspendată acum, dar a supraviețuit în in­stituții și în amintiri. Revoluția din Rusia a fost considera­bil mai brutală și mai distructivă chiar și decât cea franceză. Imperiul pierdut al Rusiei era concentrat în jurul ei, nu peste mări, și a durat mult mai mult. În Rusia, dominația Moscovei asupra restului țării depășește chiar și pe aceea a Parisului în Franța. Expansiunea geografică a Rusiei o întrece pe cea a Franței – de la Europa până-n Caucaz, Asia Centrală și Asia de Est. Sunt foarte puține țări care să aibă multe în comun cu Rusia, dar Franța are mai mult decât probabil orice altă țară.

Franța contemporană este o mare țară, cu toate că nu fără criticii săi. Unii contestă ceea ce consideră a fi etatismul său excesiv – impozitele ridicate necesare pentru a susține servicii inegale, precum și largul etos socialist. Alții îi critică pretențiile de mare putere și șovinismul cultural. Alții deplâng dificultatea de a-i asimila pe imigranți. Cu toate acestea, Franța poate oferi un model realist pentru o Rusie pros­peră și pașnică. Dacă Rusia ar ajunge ca Franța – o demo­cra­ție cu un stat de drept și care, da, se bucură încă de trecutul său absolutist și revoluționar, dar fără a-și mai ame­nința vecinii, ei bine, ar fi ceva istoric.

Și Franța a urmat un drum sinuos pentru a deveni ceea ce este astăzi. Trecem rapid în revistă teroarea revoluționară instituită de Robespierre, expansiunea catastrofală a lui Napoleon Bonaparte, lovitura de stat a lui Napoleon al III-lea (de la președinte ales la împărat), preluarea puterii de către Comuna din Paris, rapida înfrângere din Al Doilea Război Mon­dial și regimul colaboraționist de la Vichy care a urmat, războiul colonial din Algeria sau actele neconstituționale ale președintelui Charles de Gaulle.

Pentru a avea Franța de azi, meritul nu este al unui singur om. Cu toate momentele de instabilitate ale țării, de-a lungul generațiilor, Franța și-a dezvoltat instituții imparțiale și profesioniste – o justiție, un serviciu civil, o sferă publică liberă și deschisă. Franța este azi o națiune democratică și re­pu­bli­cană. Problema nu a fost că Elțîn nu era De Gaulle, ci că Rusia era mult mai departe de o ordine cons­tituțională sta­bilă, în stil occidental, în 1991 (când URSS s-a prăbușit), de­cât Franța fusese cu câteva decenii mai devreme.

RUSIA MINIMIZATĂ

Poate că unii ruși ar saluta o transformare a Rusiei într-o țară care seamănă cu Franța, dar pentru alții ar fi un blestem. Putinismul pe care-l vede azi lumea a apă­rut de fapt pentru prima dată în periodicele de limbă rusă și în societățile de voluntariat din anii ’70 – un națio­na­lism autoritar, resentimentar, mistic, bazat pe antioccidenta­lism, care susține valori tradiționale și care amestecă împrumuturi incoerente din slavofilism, eurasianism și ortodo­xism.

Personificând, ne-am putea imagina un lider naționalist autoritar care îmbrățișează aceste puncte de vedere și care, la fel ca Putin, este de neclintit în convingerea că Statele Unite sunt decise să distrugă Rusia, dar care este, de aseme­nea, profund tulburat de viitorul întunecat al Rusiei pe termen lung și dispus să dea vina pe Putin pentru asta. Adică ar fi vorba despre cineva care face apel la baza de susținere a lui Putin și în același timp afirmă că războiul împotriva Ucrainei dăunează Rusiei.

Demografia este un punct nevralgic. Din 1992, în ciuda imi­grației considerabile, populația Rusiei s-a micșorat – dacă, în 2006, populația activă atingea apogeul, cu cele aproximativ 90 de milioane de angajați, în prezent a scăzut la sub 80 de milioane, o descreștere dezastruoasă. Cheltuielile pentru războiul din Ucraina au stimulat baza industrială de apărare a Rusiei, dar limitele forței de muncă diminuate a țării devin din ce în ce mai evidente, chiar și în acel sector cu prioritate ri­dicată (are un deficit de aproximativ cinci milioane de mun­citori). Iar proporția angajaților în grupa de vârstă cea mai productivă – între 20 și 39 de ani – va scădea în conti­nuare în următorul deceniu. Nici măcar răpirea copiilor din Ucraina, pentru care Curtea Penală Internațională l-a acuzat pe Putin, nu va inversa tendința, agravată și accelerată de numărul considerabil de victime ale războiului din Ucraina.

Apoi, Rusia ocupă aproape ultimul loc în lume în ceea ce privește scara și viteza automatizării în producție. Înainte ca războiul extins din Ucraina să înceapă să toace bugetul de stat, Rusia se plasa surprinzător de jos în clasamentul global al cheltuielilor pentru educație.

În ultimii doi ani, Putin a sacrificat în mare măsură viitorul econo­mic al țării, când mii de angajați tineri din domeniul IT au fost nevoiți să fugă de recrutare și represiune. Chiar dacă vorbim de un segment despre care naționaliștii vehe­menți clamează că este inutil, cu toții știu că o mare putere are nevoie de el. Prin urmare, în viitor, Rusia ar putea fi for­țată să renunțe definitiv la politica sa agresivă, din cauza lip­­sei de mijloace de a se opune Vestului pe termen lung și ris­cului de a pierde legăturile vitale cu Europa, în schimbul unei dependențe umilitoare de China.

RUSIA CA VASAL (AL CHINEI)

Având în vedere geografia sa extinsă eurasiatică și legăturile de lungă durată cu multe părți ale lumii, precum și alchimia oportunismului, Rusia încă este capabilă să importe multe componente indispensa­bile pentru economia sa, în ciuda sancțiunilor occidentale. Chiar dacă reușește acest lucru, iar publicul larg s-a obișnuit cu războiul, elitele ruse știu bine statisticile care condamnă vii­torul țării lor. Sunt conștiente de faptul că, în calitate de țară exportatoare de mărfuri, dezvoltarea pe termen lung a Rusiei depinde de transferurile de tehnologie din țările avan­sate. Din Occident, mai greu după invazia din Ucraina, iar susținerea chiar și simbolică a nihilismului Hamas a tensio­nat în mod gratuit relațiile cu Israelul, până recent furnizor ma­jor de bunuri și servicii de înaltă tehnologie. Simplificând, elitele Rusiei sunt izolate fizic de lumea dezvoltată.

Cele enumerate până aici despre starea actuală a Rusiei s-ar putea totuși să-i oblige pe naționaliștii înrăiți – și mulți fac parte din elită – să admită că Rusia se află pe o traiectorie de autoînfrângere. Mulți și-au dat seama că Putin com­bină supraviețuirea regimului său personal îmbătrânit cu su­praviețuirea Rusiei ca mare putere. Episodul cu trupele lui Evgheni Prigojin mărșăluind spre Moscova a furnizat un re­ferendum involuntar asupra regimului, dezvăluind anumite goluri în interiorul puterii represive.

Ieșirea din scenă a lui Putin – fie o dispariție naturală, fie o retragere ce va fi grăbită –, ar implica în mare măsură miș­cări tactice generate de recunoașterea faptului că Moscova nu are mijloacele de a se opune Occidentului la nesfârșit. Rusia plă­tește un preț exorbitant pentru încercare și riscă să piardă definitiv legăturile cu Europa în favoarea unei de­pendențe umilitoare de China. Pentru că există și o parte a elitei ruse, pro-Putin, care se laudă că a dezvoltat o opțiune mai bună decât Occidentul.

Legătura sino-rusă i-a surprins pe mulți analiști, ținând cont de relațiile delicate dintre Beijing și Moscova în trecut, inclusiv de faimosul conflict sino-sovietic din anii ’60, care a cul­minat chiar cu un scurt război de graniță. Deși conflictul a fost rezolvat formal printr-o delimitare a frontierei, Rusia ră­mâne singura țară care controlează teritorii luate de la im­periul manciurian (Dinastia Qing). Asta nu a oprit China și Rusia să-și consolideze legăturile în ultimii 20 de ani, inclusiv prin efectuarea de exerciții militare comune de am­ploare. Cele două țări sunt pe deplin aliniate în privința extinderii NATO și a amestecului occidental în Ucraina, unde sprijinul Chinei pentru Rusia continuă să fie crucial.

Se pare că profunzimea relației personale dintre Vladimir Putin și Xi Jinping a compensat fundamentele altfel fragile ale relației sino-ruse. Cei doi s-au întâlnit de nu mai puțin de 42 de ori în timpul mandatelor lor, gratulându-se reciproc drept „cel mai bun prieten al meu“ (Xi despre Putin) și „dragul meu prieten“ (Putin despre Xi). Solidaritatea celor doi este întărită de un antioccidentalism permanent, în special antiamericanism. În 2013 au parafat un „parteneriat strategic cuprinzător“. În 2023, schimburile comerciale dintre Ru­sia și China au depășit 230 de miliarde de dolari (de la doar 78 de miliarde de dolari la mijlocul anilor 2010). Iar cifra din 2023 nu include zecile de miliarde de dolari din comerțul bilateral prin terți, precum Kârgâzstan, Turcia și Emiratele Arabe Unite.

RUSIA, CA O COREE DE NORD

Pe fondul adâncirii de­pen­denței Rusiei de China, Putin sau succesorul său ar putea găsi inspirație, paradoxal, în modelul nord-coreean, ceea ce la rândul său l-ar putea determina pe Xi sau pe succesorul acestuia să ezite în relația cu Rusia. În timpul intervenției Bei­jin­gului pentru salvarea Phenianului în războiul dintre cele două Corei, dictatorul chinez Mao Zedong spunea me­ta­foric că, dacă buzele (Coreea de Nord) dispar, dinții (China) vor fi reci. Metafora implică în primul rând interde­pen­dența celor două. În ciuda programelor de înarmare nucleară a Co­reei de Nord (iar rachetele pot lovi nu numai Seulul și Tokio, ci și Beijingul și Shanghaiul), conducerea Chinei și-a reconfirmat sprijinul față de Phenian în 2018.

Coreea de Nord este dependentă total de China în materie de alimente, combustibil și multe altele. Iar China nu vrea ca regimul din Phenian să cadă – dacă s-ar întâmpla, peninsula s-ar reunifica sub egida Coreei de Sud, un aliat al Statelor Unite. Pierderea bari­e­­rei nord-coreene ar putea complica opțiunile Bei­jingului cu privire la anexarea Taiwanului. Mai mult, istoric, instabilitatea din Pe­nin­sula Coreeană s-a repercutat cumva asupra Chinei (un val de refugiați ar putea destabiliza nord-estul Chinei). Așadar, și Beijingul pare să fie blocat într-o formă de depen­dență in­versă în raport cu Phenianul. Iar Xi nu ar dori să se găsească într-o poziție similară nici în raport cu Moscova.

Cu toate aceste diferențe și multe altele, Rusia ar putea deveni, într-o anumită măsură, o Coree de Nord gigantică – având un regim represiv intern, izolată internațional, echi­pată cu arsenal nuclear și dependentă total de China, dar capabilă să se opună Beijingului.

Nu se știe ce i-a promis Putin lui Xi în februarie 2022 cu pri­vire la planurile sale în Ucraina, când a obținut o declara­ție comună privind stabilirea unui „parteneriat ruso-chinez fără limite“. După ce China a lansat un plan de pace pentru Ucra­ina, Xi a călătorit la Moscova pentru un summit și, chiar dacă guvernul președintelui ucrainean Volodimir Zelenski a accep­tat documentul vag al Chinei ca demn de discuție, misiunea de pace a Chinei la Kiev a eșuat. Dar, după ce diplomații chi­nezi s-au lăudat în fața întregii lumi și în special a Europei că Xi a obținut promisiunea Rusiei de a nu folosi arme nucleare în Ucraina, regimul lui Putin a anunțat că va desfășura arme nucleare tactice în Belarus. O insultă (poate neintențio­nată) la adresa Chinei, care a criticat decizia. Este genul de episod care îi determină pe observatori să se întrebe cu pri­vire la o posibilă evoluție a Rusiei către un scenariu nord-co­re­ean. Chiar și neintenționat, momentul a relevat potențialul Moscovei de a jigni Beijingul fără vreo consecință.

China trebuie să fie pregătită să suporte obrăzniciile Mos­covei, la fel ca în cazul Coreei de Nord, dintr-un motiv foarte clar: nu-și permite să piardă Rusia în scenariul în care aceasta ar evolua către o țară mai proamericană, pe care să o aibă la granița sa nordică. Ar fi un scenariu alternativ mult mai amenințător chiar și decât o Peninsulă Coreeană proame­ri­cană și reunificată. Prin urmare, să împiedice Rusia să se întoarcă spre Vest rămâne pentru China o prioritate majoră în domeniul securității naționale. O Rusie proamericană i-ar permite Occidentului să stea cu ochii și mai mult pe China, la fel cum, invers, reconcilierea președintelui american Richard Nixon cu Mao Zedong a permis Occidentului să suprave­gheze din Xinjiang Uniunea Sovietică.

RUSIA ÎN HAOS

Regimul lui Putin instrumentează haosul și necunoscutul pentru a putea băga sub preș provocările din plan intern. Numai că semănând haos în afara granițelor, de la Europa de Est până în Africa Centrală și în Orientul Mij­lociu, nu este exclus ca Rusia să cadă victimă propriului joc. Și sunt multe cauze ipotetice plauzibile pentru o ruptură în viitorul apropiat – o revoltă internă care scapă de sub control, una sau mai multe catastrofe naturale dincolo de capacitatea de gestionare a autorităților, un accident sau sabotaj al faci­li­tăților nucleare, chiar moartea liderului. Țări precum Rusia, cu instituții erodate și cu deficit de legitimitate, se pot prăbuși rapid în contextul unui test de stres brusc. Iar când nu știi să te retragi, prețul plătit ar putea fi haosul.

Chiar și în mijlocul anarhiei totuși, Rusia nu s-ar dezintegra pe modelul defunctei Uniuni Sovietice. După cum deplângea ultimul analist-șef al KGB-ului, URSS era ca o ciocolată – cele 15 republici sovietice erau tabletele, delimitate clar și gata să fie desprinse de întreg. În schimb, Federația Rusă este com­pusă în cea mai mare parte din unități teritoriale care nu țin cont de etnie și având un statut cvasistatal (Tatarstan, Baș­kiria, Mari El și Iacuția). Totuși, există un risc de descompunere în regiunile de frontieră volatile din Caucazul de Nord. En­clava rusă Kaliningrad, geografic ruptă de restul federației, prinsă între Lituania și Polonia și la peste 600 de kilometri de Rusia propriu-zisă, ar putea fi vulnerabilă.

Iar dacă haosul ar cuprinde Moscova, China ar putea interveni pentru a-și recupera teritoriile extinse din bazinul Amurului, pierdute în perioada Romanovilor. Japonia ar pu­tea să-și revendice Kurilele de Sud și Insula Sahalin, pe care le-a stăpânit cândva, chiar o parte din continentul Extremului Orient rus, ocupat de niponi în timpul războiului civil rus. Finlandezii ar putea să caute să-și revendice și ei bu­cata de Karelia pe care o stăpâneau odinioară. Ar fi acțiuni ce ar pu­tea declanșa o dezintegrare generală sau ar putea antrena o mobilizare masivă a rușilor.

Rezumând, viitorul Rusiei se bifurcă – fie o derivă riscantă, prin acceptarea unei îmbrățișări tot mai strânse a Chinei, fie o revenire în Europa (foarte improbabilă). Rusia ar vrea și să­­tulă, și cu sacul plin. Nu are capacitatea de a rezista ca o mare putere care-și recapătă dinamismul economic, de a evita concesii față de Occident sau vasalitatea pe termen lung față de China, de a domina Eurasia sau de a institui o ordine mondială propice autoritarismului, oricât și-ar dori.

Puzzle

Garry Kasparov, fostul campion mondial la șah, spune că Rusia nu este nici unită și nici indivizibilă.

• DISOLUȚIA. ­­La început de martie, fostul campion mondial la șah Garry Kasparov, opozant al regimului lui Putin, spunea că granițele actuale ale Rusiei s-ar putea modifica dacă Moscova pierde războiul din Ucraina, dar a subliniat că este puțin proba­bilă o disoluție totală a Rusiei. Printre regiunile care s-ar putea separa de Federația Rusă se numără republicile Tatarstan, Bașkiria, Daghestan și Cecenia.
• CONFEDERAȚIA. ­­„Dacă res­pingi un imperiu, atunci trebuie să fii de acord că unele dintre părțile sale pot dispărea, în cele din urmă“, a spus Kasparov, citat de Radio Europa Liberă. Legăturile econo­mice ar fi cele care ar îngreuna dizolvarea Rusiei. Dar, dacă unele părți ale Rusiei s-ar se­para, atunci ar deveni posibil să se ajungă la noi acorduri între teritoriile Rusiei sub ceea ce ar fi o „confe­de­ra­ție liberă“.