Fă-mă, Doamne, bugetar! 

În aceste zile, în România, se consolidează o realitate care va urmări societatea românească pentru următorii 15-20 de ani. Salariile din sectorul bugetar sunt și vor fi mai mari decât cele din sectorul privat. Efectele pe termen mediu ale acestui feno­men sunt dificil de prevăzut, dar, în esență, piața muncii va fi profund dezechilibrată.

Ceva e putred în societatea românească. Atât timp cât, în medie, salariile din sectorul bugetar sunt mai mari decât cele din economia privată, în­seamnă că este premiată birocrația și sunt pe­­na­li­zați cei dinamici, care își asumă riscuri. Nu în­seam­nă că unele sectoare bugetare nu pot avea salarii mai mari decât o ramură economică.

Ceea ce îngrijorează este media. Dacă salariile medii au ajuns să fie mai mari în administrație decât în economia reală este limpede că societatea românească recompensează munca de rutină în locul valorii adăugate. Cu atât mai mult cu cât administrația din România nu este din cale afară de performantă. Ba dimpotrivă. Administrația ră­mâne în foarte multe cazuri netransparentă, gre­oaie, ineficientă, nerestructurată și fără instrumente moderne în relația cu cetățeanul.

Umflarea administrației și creșterile salariale din zona publică sunt efectele intereselor politice. Partidele politice, dar cu precădere cele de stânga, își trag seva electorală cu precădere din angajați în sec­torul public. Plecând de la această realitate, poli­ticienii și-au făcut un calcul simplu: cu cât este mai mare administrația, cu atât bazinul electoral este mai mare, cu cât salariile sunt mai mari, cu atât șansele de vot cresc. În această logică, deciziile privind restructurarea aparatului administrativ, eficientizarea lui, au fost tot timpul amânate.

De unde vin „banii noi“. Pe de altă parte, ad­mi­nistrația are nevoie de sectorul privat. Măcar pentru faptul că alimen­tează bugetul din care își încasează salariile. În materie de salarizare, secto­rul bugetar mută banii dintr-un buzunar în altul. Nu înseamnă că bugetarii nu plătesc impozit sau contribuții sociale. Plă­tesc. Dar, în esență, admi­nis­trația nu produce bani, ci politici publice. Sectorul privat aduce „bani noi“ la buget, prin faptul că pro­duce valoare adăugată.

Mediul privat, atât întreprinzătorii, cât și anga­jații, își asumă riscuri. Întreprinzătorul își asumă riscul de a pierde banii pe care s-a hotărât să îi investească. Salariații își asumă riscul de a se angaja în sectorul privat pentru venituri mai mari, dar știind că societățile private sunt mult mai fle­­xibile în materie de forță de muncă. În sensul că, atunci când compania face profit și câștigă cotă de piață, salariații primesc mai mulți bani; când, însă, afacerea încetinește, managerii companiei nu ezită să reducă pachetele salariale sau chiar să pună an­gajați pe liber. Acestea sunt regulile și ele sunt asumate de toată lumea. Risc mare, câștig mare.

Doar că în economia româ­nească piramida este inversată, atât timp cât media salariilor din admi­nistrație este mai mare decât cea a salariilor din sectorul privat. Nimeni nu spune că administrația nu joacă un rol important în stat. Ce să mai vorbim de educație, sănă­tate sau apărare. Nimeni nu spune că în adminis­trație nu trebuie să existe un plan de carieră care să le ofere funcționarilor pre­dic­tibilitate și dorința de a urca în ierarhie.

Un fel de circ. Dar de o lună de zile, de când se vorbește despre legea salarizării unitare, avem mai degrabă un fel de circ din care funcționarii trebuie să înțeleagă cât de multă „pâine“ vor primi în vii­tor. Nu se vor­bește deloc despre principiile legii care ar trebui să aibă în vedere sustenabilitatea (adică, dacă peste cinci ani vor exista re­sur­se bu­getare pentru a se plăti salariile promise), ierarhizarea ocupa­ții­lor sau negocierea cu partenerii sociali. În ab­sența principiilor generale ale legii și a studiilor de prog­noză, nu știm câți dintre func­țio­narii de azi cred cu adevărat că vor primi sal­a­rii­le promise peste cinci ani. Dar România este învățată să gândească pe termen scurt.

Nu în ultimul rând, legea salarizării unitare și raportul salarial influențează piața muncii în mod semnificativ. Ce ar putea să gândească un actual angajat în sectorul privat sau un student care do­rește să își găsească un loc de muncă văzând delirul celor aflați la guvernare care proclamă zi de zi creșterea salariilor între 20 și 100%? Evident, își va dori să lucreze la stat. Acolo unde lo­­cul de mun­că este sigur, salariile cresc, criteriile de per­formanță sunt relative și nimeni nu te poate da afară pentru că ești apărat de sindicate, de lege și, în ultimă instanță, de politicienii de la putere.

Toate aceste lucruri se întâmplă într-un moment în care reprezentanții sectorului privat reclamă lipsa forței de muncă. Dezechilibrul se va accentua. Pentru că orice inițiativă privată de dezvoltare a învățămân­tului profesional, orice târg de locuri de muncă sau orice firmă de recrutare care vor dori să atragă și să dezvolte compe­tențe pentru compa­nii­le private se vor lovi de sămânța care a fost să­dită în min­tea oamenilor. Și anume aceea că statul este cel mai bun angajator. Un adevărat „tă­­tuc“ care are grijă de tine și nu te lasă la greu.