Eliminarea liderului mişcării şiite Hezbollah marchează simbolic victoria totală a premierului Netanyahu
In analiza relatiilor internationale nu incap nici satisfactiile pentru producerea unui eveniment si nici dezamagirile. Particularizand la subiectul eliminarii istoricului lider al miscarii siite Hezbollah, Hassan Nasrallah, intrebarea nu este daca acesta merita sau nu moartea ci daca acest fapt va aduce mai multa securitate in regiune.
Plecand de la aceasta intrebare, observam ca eliminarea lui Nasrallah incununeaza o serie de operatiuni desfasurate de Mossad pe parcursul a noua zile in care intregul lidership al Hezbollah a fost scos din joc.
Chiar si segmente ale ierarhiei intermediare si inferioare caci detonarea statiilor de emisie-receptie de tip walkie-talkie a vizat acei responsabili aflati pe teren, comandanti de unitati de lansare a rachetelor etc. Lantul de comanda al Hezbollah este prin urmare profund dezorganizat chiar daca, in mod cert, organizatia siita a prevazut o ierarhie de inlocuire.
Rodarea noilor cadre, legitimitatea lor mai redusa si socul psihologic produs de faptul ca Israelul a fost in masura sa identifice atat de precis tinte din interiorul unei organizatii care avea reputatia de a fi incoruptibila si cvasi-ermetica afecteaza grav si durabil capacitatea acesteia de initiativa. Prin situatia sa de proto-stat avand frontiera directa cu Israelul si prin capacitatiile sale militare, loviturile aplicate miscarii siite afecteaza direct Iranul caci acesta isi proiecteaza influenta regionala prin organizatiile proxy in care Hezbollahul era cea mai importanta.
Eliminarea lui Nasrallah marcheaza o victorie clara a Israelului in competitia sa regionala cu Iranul care isi vede data peste cap si intreaga strategie de descurajare. Miscarile siite din Liban, Siria, Irak si Yemen, alaturi de organizatiile teroriste sunite de tip Hamas si Jihadul islamic palestinian reprezentau arma de descurajare a Iranului iar nu capacitatile sale militare.
Daca adaugam distrugerea capacitatii militare a miscarii palestiniene Hamas (- ministrul apararii Yoav Gallant a declarat explicit intr-o conferinta de presa organizata in data de 9 septembrie ca Hamas as a military formation no longer exists/ Hamas, ca organizatie militara nu mai exista – ), apoi preluarea de catre fortele israeliene a controlului total al Fasiei Gaza in paralel cu accelerarea procesului de decompozitie al Cisiordaniei, in sfarsit daca luam in considerare si lovitura data Iranului prin eliminarea lui Hannyeh, liderul biroului politic al Hamas, in vreme ce acesta se afla intr-o resedinta oficiala din Teheran, putem spune ca Israelul a castigat decisiv razboiul declansat impotriva sa prin seria de atentate teroriste din 7 octombrie.
Contextul regional trebuie de asemenea cuprins in analiza noastra, cele mai multe state arabe sunite avand ele insele Iranul drept principal inamic si mergand pe principiul « inamicul inamicului meu este aliatul meu » iar marile puteri occidentale in frunte cu Statele Unite fiind obligate sa vina in sprijinul strategiei statului evreu prin intarirea dispozitivului militar ori de cate ori exista riscul unei reactii din partea asa-numitei axe a rezistentei islamice construita de Iran.
Recent, publicatia americana The Atlantic dezvaluia ca printul mostenitor saudit, Mohammed Ben Salman, adevaratul conducator al Arabiei Saudite, i-a declarant secretarului de stat American Anthony Blinken ca nu ii pasa de chestiunea palestiniana. In aceste conditii nu trebuie sa ne suprinda ca Iranul nu a reactionat si a preferat sa nu intre in logica de escalada.
Sunt state arabe, e drept, ceva mai indepartate si de geografia Orientului Mijlociu dar si de chestiunea palestiniana, a caror relatie cu Israelul e intarita de ultimele evenimente. Este cazul Marocului care intretine excelente relatii in materie de aparare si servicii secrete cu statul evreu. Insasi Siria, aflata intr-un proces de reintegrare regionala, nu vede cu ochi tocmai rai reducerea influentei iraniene care poate duce si la un pas inapoi cu militiile siite cu care imparte suveranitatea regimul lui Bachar al-Assad.
In sfarsit, mai exista un aspect notabil de luat in seama iar acesta priveste planul politicii interne israeliene. In mod paradoxal, criza de securitate declansata o data cu atentatele din 7 octombrie a adus stabilitate politica in Israel in ciuda manifestatiilor ample impotriva premierului Netanyahu.
Prin victoria obtinuta impotriva Iranului si prin indepartarea durabila si structurala a scenariului unui stat palestinian, acesta este relansat din punct de vedere politic, in afara de intrarea acestuia in galeria marilor conducatori ai Israelului. Succesul sau este total.
Inainte de a incheia sa ne uitam si la consecintele in planul politicii globale. Rusia a condamnat ultimele operatiuni israeliene deoarece interesul acesteia este de a accentua clivajele dintre Sudul Global si Occident, cu atat mai mult cu cat bomba care a distrus buncarul in care se afla Nasrallah era de fabricatie americana.
Insa incoltirea Iranului ii serveste caci impinge Teheranul si mai mult in bratele sale. In plus, revizuirea strategiei de descurajare iraniana va avea, cred, la baza mai mult o crestere a prezentei ruse si chineze pe teritoriul sau decat o trecere oficiala in plan militar a programului sau nuclear. De asemenea, desi statele arabe sunite aproba actiunile israeliene, acest lucru va merge in paralel cu accentuarea strategiilor lor de multialiniere.