Dylan, Nobel, Jobs

Dacă Bob Dylan a meritat sau nu Nobelul pentru Literatură e un subiect care va rămâne, fără îndoială, în teritoriul disputei. Criticii americani și britanici s-au grăbit să se revolte la doar câteva ore după ce Academia Suedeză își anunța decizia. „O cultură care îi acordă lui Bob Dylan un premiu pentru literatură este cultura care îl desemnează pe Donald Trump candidat la președinție“, nota pe 13 octombrie Tim Stanley, blogger și jurnalist britanic, în The Telegraph.

Tăcerea de peste două săptămâni a rock starului a încins și mai mult spiritele.

A-i decerna lui Dylan un premiu pentru Literatură în condițiile în care este, mai degrabă, textier decât scriitor le amintește scepticilor de Nobelul pentru Pace acordat în 1973 lui Henry Kissinger, mâna dreaptă a lui Richard Nixon, pe vremea Războiului din Vietnam.

Iar paralela făcută de Sara Danius, secretar permanent al Academiei Suedeze, între valoarea literară a versurilor lui Dylan (din piese precum „A Hard Rain“ sau „Hurricane“, dacă e să dăm o listă indicată de însuși autorul lor) și textele homerice (la rându-le, scrise pentru a fi ascultate) poate părea caricaturală.

Cât de mult cântărește Dylan în literatura universală (intrat pe acest tărâm cu acte în regulă) e o chestiune care trebuie rezolvată în sferele academice. Cât de mult a influențat (de-acum) scriitorul american o companie care, întâmplător, este și cea mai valoroasă din lume poate fi și preocuparea noastră.

Fără grai. Versurile/muzica sa au avut un impact covârșitor asupra lui Steve Jobs cu mult înainte de apariția Apple. Încă din liceu, colecționa înregistrări clandestine ale concertelor lui Dylan.

S-a spus despre Jobs că ajunsese atât de obsedat de personalitatea lui Dylan, încât în anii ’80 avea de gând să se căsătorească cu Joan Baez, iubita din tinerețe a artistului. Cert este că între cei doi a existat o poveste de dragoste, însă diferența mare de vârstă (cantautoarea folk era mai mare cu 14 ani) și imposibilitatea de a avea copii împreună a dus la sfârșitul relației.

În momentele de cumpănă, Jobs se refugia în muzica lui Dylan. După ce a fost marginalizat de la conducerea companiei pe care o crease, Jobs s-a izolat ascultând zile în șir mai multe piese și, în special, „The Times They Are a-Changin’“. O singură dată în viață, Jobs, renumit pentru puteri persuasive aproape supranaturale, a rămas fără grai. Episodul s-a petrecut în 2004, în timpul primei întâlniri cu Dylan, după un concert al artistului în apropiere de Palo Alto. „Eram cu adevărat emoționat pentru că era unul dintre eroii mei“, îi relata cofondatorul Apple lui Walter Isaacson, biograful său oficial.

Doi ani mai târziu, cei doi se reîntâlneau într-un context similar, iar Dylan avea să se intereseze care este melodia preferată a ilustrului său fan, pentru a i-o cânta în timpul spectacolului.

După cele două întâlniri, Jobs și-a recăpătat glasul. Și-a convins idolul (mai întâi, pe impresarul său) să vândă pe iTunes o colecție digitală a tuturor pieselor înregistrate de Dylan vreodată cu doar 199 de dolari. Parte a înțelegerii, autorul „Blowin’ in the Wind“ a acceptat să apară într-un videoclip promoțional pentru iPod și iTunes.

Nu era însă pentru prima dată când Dylan apărea într-un spot Apple. Celebra reclamă TV „Think different“, care a readus compania pe orbită, după întoarcerea lui Steve Jobs în 1996, reunește imagini alb-negru cu „nebunii“ care au schimbat lumea: primul este Albert Einstein, al doilea – Bob Dylan, al treilea – Martin Luther King.

Legături între puncte. Creativitatea este privită, în general, drept atributul exclusiv al artiștilor, iar influența artei în business e considerată marginală, în cel mai bun caz. Majoritatea companiilor, cele românești nu fac excepție, cad pradă acestui clișeu de gândire.

Totuși, „creativitatea“ e poate cuvântul care concentrează cel mai bine procesul îndelungat prin care Apple a devenit cea mai valoroasă companie din lume. „Connecting the Dots“, tema celebrului discurs de la Stanford, deschide o fereastră spre magica formulă care leagă experiențe aparent disparate spre ceea ce, simplist, se numește succes în afaceri. O formulă care conține, printre ingredientele misterioase, și un pic de muzică.

Biblia companiilor – adică rezultatele financiare – are nevoie de profeți înainte de a fi scrisă. Marea problemă e că profeții sunt greu de recunoscut în propria țară.

O altă lume. Probabil că literatura universală nu ar fi fost neapărat mai săracă fără versurile lui Dylan. Și, probabil, Nobelul ar fi trebuit să ajungă în posesia unui scriitor de profesie pentru care recunoașterea internațională și cecul de 900.000 de dolari aferente ar fi fost, într-adevăr, stimulative. Însă, cu siguranță, lumea din jur nu ar fi fost aceeași fără Bob Dylan.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *