Drumuri europene și nu doar

Când cazi pe gânduri și te oprești, trecutul te prinde din urmă. Cu bune și cu rele. Cu amintiri luminoase și cu pocinoage care încă îți crestează gândurile. Cu madlene cărora nu poți să le bănuiești gustul.

Sunt peste cincizeci și cinci de ani de la apariția unei cărți pentru copii a lui Marin Sorescu: „Unde fugim de-acasă?“. O carte pe care autorul o prezintă astfel: „Aproape teatru, aproape poeme, aproape povești“. Pe coperta cărții, Liviu Papadima îl recomandă pe Sorescu drept „un ghid care știe să farmece distan­țele într-o clipită și să tragă puțintel de colțul perdelei, cât să se vadă minunea ascunsă în lucrurile cele posace din lumea noastră de zi cu zi“.

Fugitul de acasă este ambiția nemărturisită a multor copii rebeli, dintre care puțini sunt cei care își însoțesc gândul cu fapta. (Ceva mai dese sunt cazurile când pă­rinții le aplică măsuri de pedagogie punitivă copiilor neas­cultători și au grijă să-i amenințe, fără precauții politically correct, că „te dau la țigani“.)

Mai trece un deceniu și realitatea românească oferă un alt tip de scenariu al plecării. De data asta la televizor, prin două emisiuni concepute pe vremea când Ceaușescu încă nu apucase să vadă în străinătate o alcătuire ostilă, populată de agenturi: „Drumuri europene“, de Aristide Buhoiu, și „Spectacolul lumii“, de Ioan Grigorescu.

Lecția ușii româ­nești care se deschide e primită cu entuziasm de public și cu mefiență de partid, care, de la un punct încolo, vede în cele două producții de televiziune posibile invitații la părăsirea paradisului comunist. E adevă­rat, Ioan Grigorescu își continuă ciclul de emisiuni și după 1989. În schimb, „Drumurile europene“ ale lui Aristide Buhoiu se opresc în 1983 – poate și fiindcă realizatorul emigrează un an mai târziu în SUA.

ACELAȘI SCENARIU. Nu se poate ști dacă nu cumva cartea lui Sorescu și cele două cicluri de emisiuni TV fac parte din bi­bliografia unor exploratori contemporani pe care opi­nia publică îi cunoaște în altă calitate decât cea de Marco Polo de rit nou. Ion Minu­lescu e de părere, într-o poezie celebră, „că și uitarea-i scrisă în legile omenești“.

În aceleași legi pare scrisă și plecarea – de data asta, fără sprijin poetic. Mai mult, plecarea e un modus operandi des întâlnit mai cu seamă la cei care nu au voie să plece. Din țară. De ce? Fiindcă au comis nereguli soldate cu cercetare penală, trimitere în judecată, proces și sen­tință. Pesemne că nu există mâncare mai gus­toasă decât libertatea. Așa se explică ospățul neîntrerupt la care se autoinvită cei pentru care legile sunt mofturi. Organizația „Penali fără fron­tiere“ din România crește de la an la an sub ochii când neputincioși, când com­plici ai unui stat care ridică din umeri a neputință: „Ce să le facem? Doar nu le putem citi gândurile.

De unde să știm că voiau să fugă?“. Indiferent dacă e vorba de medici sau primari, de miniștri sau bancheri, de investitori în fotbal sau tineri cu mintea prăjită, scenariul e același. Împricinații se extrag din peisaj și aleg locuri unde brațul legii nu are lungimea cuvenită și nu poate nici măcar să-i gâdile la sub­suoară. Pe lângă asta, ei au grijă să-și declare nevino­văția, ceea ce face situația cu atât mai stranie. Dacă nu ești vinovat, de ce o iei la sănătoasa? Fractura logică e la fel de gravă ca în urmă cu vreo opt ani, când un mare fotbalist con­dam­nat pentru delicte fiscale a declarat că nu e vinovat și că e gata să restituie prejudiciul. Poftim?

SFIDAREA. Harta celor care se sustrag justiției depă­șește gra­nițele Europei, prin apetitul turismului penal manifestat, printre alții, de Elena Udrea (la prima fugă din țară) și Alina Bica. Ce-i drept, nici Europa nu e de lepădat, indiferent dacă e vorba de Grecia, Serbia sau Italia. În hora fugii de justiție joacă lao­laltă Dra­goș Săvulescu și Sebastian Ghiță, Sorin Oprescu și Mario Iorgulescu, Cristian Rizea și Daniel Dragomir, plus alții și alții.

Dintre toți, doar Iorgu­lescu jr nu are pe conștiință fapte de corupție, ci un omor cât casa. Ceilalți sunt oameni surprinși cu mâinile în buzunare străine – de obicei, ale statului. Exemplaritatea pedep­sei și funcția corectoare a justiției devin vorbe de clacă, atâta timp cât relațiile și filierele ascunse le asi­gură făptașilor eschivarea la vreme. La câteva ore după ceasul al doisprezecelea, iată că Ministerul Jus­­tiției propune o așa-numită „Lege a fugarilor“, fără să-și dea seama de comicul situației: fugarii au oricum legea lor și s-ar putea ca modifică­rile din Codul penal să nu le tulbure strategiile. Sigur, când echivalezi sustragerea de la pedeapsă prin „eva­dare“, efectul pare spectaculos.

E însă doar o impresie de tip literar. Să modifici o prevedere de Cod penal nu e din cale-afară de greu. Lucrul care merită cu adevărat osteneala este destructurarea rețelelor de complici care le transmit fugarilor că urmează să fie întrebați de sănătate și că ar fi cazul să-și ia – la propriu – zborul. Mai ales că dispun de resurse financiare vaste și privesc justiția cu dis­pre­țul orwellian al animalelor care au conștiința faptului că sunt „mai egale decât celelalte“. Căci, dacă nu știați, la fel ca uitarea și plecarea, sfidarea e scrisă și ea în legile omenești. Cel puțin în cele din România.