Destinaţii de vacanţă

Aţi putea considera că rândurile ce urmează sunt spicuiri dintr-un jurnal de vacanţă. Pot fi luate şi aşa, însă numai sub beneficiu de inventar. Experienţa fiecăruia rămâne unică şi, implicit, de necomparat cu a altcuiva. În plus, intervin o sumedenie de variabile „de marketing“: e vorba şi despre cât eşti dispus să plăteşti, dacă eşti căsătorit sau nu, dacă ai sau nu copii, peste cine dai în periplul tău etc. „Profilului de piaţă“ al fiecăruia i se adaugă o conjunc­tură, o situaţie de moment care poate fi memorabilă, în sens pozitiv sau negativ.

De pildă, Bulgaria poate fi minunată pentru o fa­mi­lie care şi-a petrecut acolo concediul în iunie şi un adevărat coşmar pentru o alta, care şi-a făcut va­canţa la sud de Dunăre în iulie sau august. La fel şi Grecia. Imprevizibilul este cuvântul-cheie. Despre turismul românesc, ce să mai vorbim!? Dacă înain­tăm spre vestul continentului, diferen­ţele de percep­ţie nu mai sunt atât de mari, indiferent de luna sau de ţara alese pentru vacanță.

Balcanii Caraibilor. Dar nu despre Europa vreau eu să vă vorbesc aici. Nu ştiu câţi români „cu bani“ sunt la curent, însă Cuba şi Republica Domini­cană nu sunt „destinaţii de vis“, după cum sunt prezentate în pliantele agenţiilor din ţara noastră. Cel puţin pentru nord-americani, nu sunt „destinaţii de vis“. Poate exotice, din toate punctele de vedere. Şi asta nu pentru că pretenţiile nord-americanilor sunt foarte ridicate. Tot hamburgeri, bere şi donuts (gogoşi leşinător de dulci) se consumă cel mai mult în turismul de resort, zis şi all-inclusive.

Pur şi simplu, Cuba şi Republica Dominicană sunt Bulgaria şi Grecia Caraibilor, locul unde clasa de mij­loc din SUA şi Canada se duce să bea alcool şi să facă plajă două săptămâni pe an. Asta ca să nu vorbim despre relaţii amoroase. Nu-i nimic ostentativ, care să-ţi sară-n ochi, dacă te duci acolo cu „familia tradiţională“ din dotare. Lumea mai merge în astfel de vacanţe şi pentru a găsi „parteneri de distracţie“, care să nu le dea bătăi de cap în restul „anului corporatist“. Viza pentru SUA şi Canada este o garanţie în acest sens pentru că nu se obţine atât de uşor. Umblă vorba prin America de Nord că s-ar fi încropit şi parteneriate de vară sau, mai bine zis, „familii de vară“, în care soţul/tatăl vine să-şi viziteze con­soarta şi copiii din sud în timpul vacanţei estivale. Se trăieşte modest în zona Caraibilor, iar o mie de do­lari pot constitui un aport semnificativ la bună­starea unei familii monoparentale, de la o vară la alta.

Din punct de vedere sociologic, şi chiar antropologic, s-ar putea rea­liza un studiu amănunţit în resorturile all-inclusive. Asta cu atât mai mult cu cât nu vorbim de excursii tocmai ieftine. Plătitorul unei astfel de vacanţe se vede eliberat, pentru o săptă­mână sau două, de obli­gaţiile zilnice şi de minima disciplină pe care le impun jobul, familia şi oraşul de reşedinţă.

În mod cert, armate de psihologi au lucrat minu­ţios la portretul consumatorului de vacanţe all-inclusive, observându-i cu atenţie aşteptările, obiceiurile şi reacţiile. După constatările unui francez cu care am stat de vorbă, călător „de profesie“, lipsa unei conduite decente, care să nu-i deranjeze sonor şi vizual pe cei din jur, este principalul neajuns al resorturilor turistice „din sud“. Şi, paradoxal, în cele mai scumpe, spunea omul respectiv, dai peste indivizi care au impresia că, odată cu vacanţa, şi-au cum­părat şi personalul care deserveşte stațiunea.

Ruşii se bagă mereu în faţă. În topul gălăgio­şilor conduc, indiscutabil, cei de-ai locului, cubanezi sau dominicani, cărora de la o vreme li se dă voie să-şi achiziţioneze „pachete speciale de weekend“

în complexurile turistice destinate cândva numai străi­nilor. Veniţi cu mătuşi, unchi, bunici şi prieteni, localnicii strigă cât îi ţin plă­mânii la propriii copii, „uită“ pe plajă resturi ali­­men­tare, pahare de plastic şi mucuri de ţigări şi creează un haos de nedescris la restaurantele din complex. Îi urmează îndea­proape vecinii şi prietenii noştri istorici, ruşii, cărora nu le stă nimic în cale atunci când vor ceva. Nici mă­car oamenii care poartă copii în braţe sau femeile însărcinate. În rândul de aşteptare de la bar se aşază câte şase, iar primul căruia-i vine rândul cere bău­turi pentru toţi ceilalţi şi pentru familiile lor.

Turistul neavizat se poate trezi, într-una din zilele sau nopţile cele mai călduroase, cu o pană generală de curent electric. Fără aer condiţionat şi minifrigiderul din cameră nu prea poţi trăi în Dominicană. Penele acestea de curent sunt cauzate de darea în folosinţă a noi şi noi corpuri de clădire, branşate la aceeaşi reţea de electricitate. Mai mult decât atât, remedierea unei defec­ţiuni durează enorm în ţările unde soarele şi marea sapă, de mii de ani, conştiin­cio­zitatea omului. Frigul nu vine niciodată, fructe şi tutun sunt mereu, deci nimeni nu moare de foame. De aici pleacă şi rezistenţa la orice formă de schimbare. Un manager european al unui complex turistic din Dominicană, stabilit de 11 ani acolo şi căsătorit cu o localnică, îmi spunea, între patru ochi, că nu este săptămână să nu i se strice câte ceva prin casă. Reparaţiile, şi în general lucrările, se fac de mân­tu­ială. Până la urmă, aici, oamenii sunt mult mai calzi şi mai plăcuţi decât în lumea noastră rece, riguroasă şi sufocată de „indicatori de performanţă“.