Despre perpetuarea aristocrației

Cât vor cântări patriotismul economic, identitatea națională sau autonomia strategică în configurarea noilor realități socio-politice ale lui 2017? Sau va rămâne rege liberul schimb? Și care ar trebui să fie, în mod firesc, locul pe care țara noastră ar trebui să îl ocupe pe harta politică a lumii?

A devenit un obicei să spui că lumea este în schimbare, că scena internațională s-a modificat radical față de acum 27 de ani, că raporturile dintre statele lumii nu mai au nimic în comun cu diplo­mația clasică. Ni se mai spune și că statul este un concept depășit, cel puțin pentru lumea occidentală unde apar adevărate forme de demo­crație a raporturilor internaționale, cum sunt Uniunea Europeană și Organizația Tratatului Atlanti­cului de Nord (NATO).

În această lume nouă, patriotismul economic, identitatea națională sau autonomia strategică nu ar mai conta. Important ar fi doar liberul schimb devenit metodă și țel suprem.

Și totuși, crizele ultimilor ani – criza ucraineană, cea siriană, tensiunile din Marea Chinei meridionale, tendințele de coagulare a unui nucleu-dur al Uniunii Europene – ne arată un sistem internațio­nal care, desigur, a evoluat, dar care păstrează intacte caracteristicile secolului al XIX-lea. Există în relațiile internaționale așa-numite permanențe sau forțe profunde care rămân neschimbate și numai observarea acestora ne permite să înțelegem încotro merge lumea. Constante care ne arată cum putem supraviețui ca stat cu interese limitate.

O constelație de state inegale. Vechiul imperialism și colonialism de secol XIX și început de secol XX au fost înlocuite cu neoimperialismul și neocolonialismul începutului de mileniu trei. Ana­lizând structura puterii în sistemul inter­na­țional, politologul și juristul argentinian Marcos Kaplan are dreptate să observe că lumea continuă să fie o constelație de state inegale între care au loc schimburi inegale. Inegalitate care creează de­pendență.

Puterea politică, economică și cultu­rală se con­centrează doar în jurul câtorva poli. Fluxurile economice, financiare și demografice se desfă­șoară în beneficiul acestor poli și, evident, în dauna statelor aflate la periferie. Elitele culturale joacă un rol fundamental în concentrarea puterii politice mondiale, legitimând această situație. Re­fe­rindu-se la dependența culturală, Kaplan arată că se creează o „alianță socială între țările avan­sate și elitele oligarhice din țările sărace, inclusiv clasele de mijloc, care asimilează imaginile, simbo­lurile, modelul de consum, modă, cutumele, ideile, metodele de edu­cație, valorile, normele, instituțiile, soluțiile și politicile capitalismului avansat“.

Chiar ajutorul acordat de statele aflate în pozi­ție centrală statelor mai sărace accentuează de­pendența, deoarece astfel de acțiuni sunt politizate, astfel încât să servească ulterior intereselor marilor companii și celor guvernamentale. Concentrarea puterii creează „derivele oligarhice ale sistemului internațional“, în formularea profesorului Bertrand Badie de la Institutul de Studii Politi­­ce din Paris. Cluburile de tipul celui inaugurat în 1815 – Sfânta Alianță atunci, G7, G8 sau G20 în zilele noastre – acreditează ideea unei categorii de state aflate deasupra celorlalte, a unei aristocrații a sistemului internațional. Badie arată că asemenea solidarități între cei mari creează doctrine de tipul „responsabilitatea de a proteja, de a inter­­ve­­ni“ pentru a salva democrația. Or, acest tip de responsabilitate prevalează asupra principiului suveranității.

O responsabilitate periculoasă. Dincolo de bunele intenții, există pericolul deturnării acestor principii, folosirea lor în scopul unor strategii clasice de exercitare a puterii. Cel puternic se con­­­sideră reprezentativ, cu drept de a vorbi și acționa în numele unor principii, dar și în numele statelor mai slabe. Spre exemplu, cuplul franco-german, prin ponderea pe care o are, se consideră de multe ori îndreptățit să vorbească în numele întregii Uniuni.

La un moment dat, chiar premierul italian, Matteo Renzi, se arăta deranjat că afla „din ziar“ de unele decizii care priveau întreaga Uniune și pe care le luau „François și Angela“, referindu-se la președintele francez, François Hollande și cance­larul german, Angela Merkel. Sau cum am putea oare interpreta teoria planificatorilor fran­cezi din politica externă potrivit căreia UE trebuie să fie un „multiplicator de putere“ pentru Franța?

Am scris aceste rânduri pentru ca, la final de an, să reflectăm la locul națiunii noastre în lume și la locul pe care în mod firesc trebuie să îl ocupăm pe harta politică a lumii. Am scris aceste rânduri pentru că prea adesea, în comentariile de politică externă, pornim de la concepte generale și lozinci, când, de fapt, orice analiză trebuie să plece de la primatul absolut al intereselor naționale românești.