De ce trebuie ca premierul italian Giorgia Meloni să ia măsuri urgente de scădere a cheltuielilor bugetare
În contextul global al creșterii randamentelor obligațiunilor, planurile bugetare ale Guvernului Italiei, condus de Giorgia Meloni, par iresponsabile. Mai mult, fenomenul expune fantezia fiscală din Europa.
Era dobânzilor scăzute a luat sfârșit, după ce randamentele obligațiunilor au crescut atât de mult și atât de rapid în ultimele săptămâni. Este sfârșitul unei tendințe de patru decenii, spun mulți participanți de pe piață.
De la începutul lunii august, randamentul titlurilor de trezorerie pe zece ani ale Statelor Unite a depășit 4%, un nivel nemaiîntâlnit între 2008 și 2021. Pe 3 octombrie a atins 4,8%, un maxim al ultimilor 16 ani. O tendință care s-a extins la nivel global – în Europa, de exemplu – și care amenință să atragă după sine o criză fiscală într-o Italie apăsată de datoria publică sau în Japonia, care se agață încă de ratele dobânzii minime.
Indiferent de cauze, cert este că tot ceea ce se întâmplă pe piețele obligațiunilor din Statele Unite setează ritmul în restul lumii. Ratele mai mari din America duc la aprecierea dolarului și încurajează și alte bănci centrale să acționeze pentru a evita inflația cauzată de importurile mai scumpe.
În consecință, și ratele din zona Euro au crescut în ultimele săptămâni, chiar dacă poza economică este diferită. Sondajele indică faptul că blocul european se află deja în recesiune. În toată zona, deficitul bugetar este mai mic, iar Comisia Europeană discută modalități de a reduce cheltuielile publice.
Deficit de 5,3%
Ratele în creștere au realimentat îngrijorările cu privire la sustenabilitatea finanțelor publice în cea mai îndatorată economie mare a zonei Euro – Italia. În cazul acesteia, randamentele la zece ani sunt acum de 4,9%, cel mai înalt din 2012 încoace, anul când criza datoriilor din zona Euro făcea ravagii. Este mai mult decât bugetul Italiei poate suporta pe termen lung fără o creștere economică rapidă sau austeritate. Diferența față de datoria germană la zece ani este acum de puțin sub două puncte procentuale. Investitorii în datoria italiană se tem că nu și-ar putea recupera banii sau că într-o zi își vor recupera banii în lire italiene, comentează revista britanică The Economist.
Pe măsură ce se instalează teama că ratele dobânzilor ar putea rămâne ridicate pentru o perioadă mai îndelungată, randamentele obligațiunilor de stat în țările bogate cresc. În Europa, pe 4 octombrie, randamentul bondurilor germane pe zece ani a depășit 3%, o premieră în mai mult de un deceniu. Cel al bondurilor italiene este de aproape 5%, cel mai ridicat nivel după criza datoriei suverane din zona Euro din 2012. Este un nivel care naște îngrijorare, deoarece Italia este unul dintre cele mai îndatorate state membre ale blocului european, iar guvernul de la Roma nu pare să se fi trezit (dacă ne uităm la planurile sale de cheltuieli, absolut nesustenabile).
În ultimele 15 luni, creșterea semnificativă a inflației în zona Euro a atras intervenția Băncii Centrale Europene (BCE), care a majorat dobânda-cheie cu 4,5 puncte procentuale. Cu toate acestea, când te uiți la cheltuielile publice, nu pare că se duce o luptă împotriva inflației. Bugetele mai multor state europene mari au crescut, în contextul în care guvernele au luat măsuri pentru a-și ajuta cetățenii să treacă mai ușor peste perioadele de lockdown și ulterior peste criza energetică. Numai că, pe măsură ce acele șocuri au dispărut, deficitele au rămas semnificative.
Franța prognozează pentru anul în curs un deficit bugetar de aproape 5% din produsul intern brut (PIB) în acest an și 4,4% în anul următor. Italia înaintează un deficit de 5,3% în acest an și de 4,3% pentru 2024. Deficit care se menține, deși urmează să primească aproape 70 de miliarde de euro (echivalentul a 2% din PIB) din mecanismul UE de redresare și reziliență postpandemie.
Întorcându-ne la creșterea semnificativă a randamentelor obligațiunilor de stat, impactul va fi major asupra economiilor globale și problemelor fiscale din Europa. În cazul Italiei, îngrijorările sunt și mai mari, pe fondul creșterii economice lente a acesteia (sub 1% anul acesta) și al gradului ridicat de îndatorare (datoria publică netă în 2022 a ajuns la 144% din PIB). Dacă se va ajunge la un deficit prea mare sau la dobânzi-cheie prea ridicate, riscul este ca datoria să nu mai poată fi gestionată. Ei bine, în acest moment, există pericolul ambelor situații.
Impact inevitabil
Investitorii sunt cât se poate de conștienți de aceste riscuri, motiv pentru care percep un preț premium pentru împrumutarea Italiei în comparație cu Germania, de exemplu. Când, pe 27 septembrie, Guvernul Giorgia Meloni a făcut publice planurile bugetare, randamentele au crescut odată cu știrile. Dacă nu va reduce semnificativ cheltuielile bugetare, premierul Meloni se află pe o traiectorie de coliziune cu Comisia Europeană, cu BCE și cu investitorii, remarcă The Economist.
În mod ideal, Italia ar trebui să respecte regulile fiscale ale Uniunii Europene, concepute pentru a asigura că finanțele publice ale țării rămân în afara riscului sistemic. Din păcate, acest obiectiv pare destul de dificil de realizat. În primul rând, pentru că regulile nu sunt realiste. Să aștepți ca Italia să atingă o țintă de datorie față de PIB de 60% într-un număr setat de ani, așa cum zic regulile, este ridicol, cred jurnaliștii britanici. Deși Comisia Europeană speră să revizuiască aceste reguli, țările nordice se țin pe poziții și sunt reticente să cedeze mult teren. Drept urmare, s-a ajuns într-un blocaj.
Și chiar dacă există reguli mai bune în vigoare, aplicarea lor ar fi la fel de dificilă. Experiența anterioară sugerează că rareori guvernele naționale aleg să respecte regulile stabilite la Bruxelles și să reducă cheltuielile publice de acasă, deoarece riscă să-și ostilizeze alegătorii.
Aceasta fiind realitatea din teren, soarta economică a Italiei rămâne să fie decisă de disciplina impusă de investitori și de BCE.
Rolul băncii centrale este mult mai clar acum decât în timpul crizei datoriilor suverane care a lovit zona Euro acum zece ani. Dacă datoria guvernamentală începe să scape de sub control, BCE s-a angajat să cumpere această datorie. În iulie anul trecut, banca a declarat și că va căuta să sprijine implementarea lină a politicii monetare, cumpărând datoria unei țări dacă diferențele de randament cresc mai mult decât consideră că poate duce economia respectivă.
Neliniști în piață
Totuși, acest lucru nu înseamnă că BCE va susține o politică fiscală iresponsabilă. Programele sale se activează doar dacă țara în cauză acceptă disciplina bugetară. BCE se concentrează pe creșterile nejustificate ale diferențelor de randament și nu neapărat pe nivelul dobânzii în sine, fapt care reprezintă o problemă pentru Italia.
În plus, după ce a cumpărat plină de elan obligațiuni guvernamentale în timpul pandemiei, BCE va decide în curând modalități prin care să-și reducă activele, ceea ce ar putea scădea și mai mult cererea pentru obligațiunile italiene.
Premisele indică mai curând o și mai mare neliniște în piață. Este posibil ca Guvernul Meloni să înceapă să mai taie din cheltuielile publice înainte ca nervozitatea investitorilor să ajungă la cote de avarie. Cel mai probabil va aștepta cu reducerile până când va fi obligat de presiunea acestora și a costurilor și mai mari ale împrumuturilor de pe piețele externe. Cert e un lucru – confruntarea cu realitatea este inevitabilă. Singura întrebare este cât de multă dramă va fi necesară înainte de această confruntare.
Cine, ce, cât
Nevoile de finanțare ale guvernelor rămân mari, în pofida cotelor îngrijorătoare atinse de deficitele bugetare ale unor state europene.
- DINAMICĂ. Prăbușirea obligațiunilor de stat este îngrijorătoare, deoarece influențează semnificativ costurile de împrumut ale guvernelor și are un impact asupra multor aspecte financiare, între care ar putea fi enumerate ratele ipotecare și împrumuturile corporate.
- IMPACT. Randamentele obligațiunilor de stat determină costurile de finanțare ale guvernelor, astfel încât, cu cât rămân mai mult timp ridicate, cu atât mai mult contribuie la costurile cu dobânzile pe care țările trebuie să le achite. Când costurile de împrumut ale guvernelor cresc, acestea trebuie să reducă cheltuielile bugetare sau să crească impozitele.
- CINE SE BUCURĂ. Randamentele mai mari sunt binevenite pentru băncile centrale și le fac o parte din treabă prin creșterea costurilor de împrumut de pe piețe.
Acest articol a apărut în numărul 174 al revistei NewMoney
FOTO: Getty
