Cum și-au consolidat businessurile băncile din România în ultimul deceniu și prin ce schimbări au trecut

În ultimul deceniu, sistemul bancar românesc a trecut printr-o serie de schimbări. Modificările s-au făcut cu consolidarea sistemului, printr-o creștere a activelor bancare, cu un nivel al intermedierii financiare eficient, cu modificări serioase în cotele de piață și printr-o rebalansare a raportului dintre capitalul românesc și cel străin, dar și a celui dintre capitalul privat și cel de stat.

În ultimii 12 ani, numărul băncilor comerciale s-a redus de la 42 la 32, inclusiv 8 filiale ale băncilor străine. Reducerea s-a realizat prin achiziții și fuziuni, un proces care a avut și puncte forte, și puncte slabe. Este limpede că procesul de consolidare bancară s-a făcut pe două coordonate: prin cea mai importantă bancă privată cu capital românesc și prin băncile de stat.

Banca Transilvania a făcut trei achiziții în ultimul deceniu, respectiv Volksbank, Bancpost, Idea Bank, și urmează să fie aprobată încă una, OTP Bank, ceea ce va duce banca la o cotă de piață de 22-23%. În felul acesta, Banca Transilvania va rea­liza o bună consolidare a poziției de lider. Iată cum, prin achi­ziții repetate și printr-un management corect, Banca Transilvania devine un lider de piață care are toate șansele să rămână pe poziție în următorii ani.

CREȘTEREA ACTIVELOR

Băncile românești s-au consolidat și în materie de active. Sistemul bancar a avut o creștere de la 701 miliarde de lei, în anul 2022, la 803 miliarde de lei, la sfâr­șitul anului trecut. 86% din active sunt deținute de bănci cu capital privat. Eximbank (actuala Exim Banca Românească) și CEC Bank au crescut cu pași mici, dar au urcat în materie de active și cotă de piață de la an la an.

De asemenea, 65% din active sunt deținute de societăți bancare cu capital străin. Aici, transformarea este cu atât mai in­te­resantă, dacă ținem cont de startul pe care l-a avut sistemul bancar românesc în anii 2000. Astfel, după un deceniu de eco­nomie liberă, două bănci cu capital de stat (Bancorex și Banca Agricolă) au trecut prin dificultăți financiare majore.

Soluțiile găsite în acea perioadă au fost fie vânzarea băncii, în cazul Băncii Agricole, fie de preluare a așa-numitelor active viabile de către o altă societate bancară, în cazul Bancorex. Dacă adău­găm vânzarea pachetelor de acțiuni deținute de stat la BCR, BRD și Bancpost, vom avea imaginea unui sistem bancar dominat de capitalul străin. Acest lucru se întâmpla cu mai bine de două decenii în urmă.

SCĂDEREA CAPITALULUI STRĂIN

Acum, sistemul bancar este în situația în care 65% din active sunt deținute de bănci cu capital străin, în care o bancă românească este lider de piață și în care, în ultimii ani, achizițiile din sectorul bancar s-au făcut prin cumpărarea unor bănci străine de către o bancă românească. Dacă este sau nu o politică asumată îm­pre­ună cu Banca Națională a României sau cu statul român este greu de spus. Poate că este doar o ambiție a acționarilor Băncii Transilvania de a-și susține expansiunea pe piața locală.

Primele 10 bănci, din punctul de vedere al activelor, dețin o cotă de piață de 90%. Ceea ce arată o concentrare mare a sec­torului bancar. Din punctul de vedere al bancherilor, procesul este logic. Băncile mai mari răspund mai bine provocărilor din acest moment – costuri de operare în creștere și nevoia de in­­vestiții pentru a putea face față dezvoltărilor tehnologice.

NIȘE DE PIAȚĂ

Un posibil mod de dezvoltare a sectorului bancar este prin nișe de piață. Dar, deocamdată, foarte puține bănci au curajul să se orienteze către nișe de piață, precum agricultura, IT, întreprinderile mici și mijlocii (IMM) ș.a. Evident, modelul băncii universale este acum mai profitabil și mai comod. Dar ideea dezvoltării pe nișe rămâne valabilă și proba­bil va aduce rezultate neașteptat de bune băncii care va avea cu­rajul să o pună în practică mai hotărât.

Totodată, bancherii susțin că nivelul de concurență este încă ridicat. Ce ar putea să spună? Problema este că, oricum am calcula, 42 de bănci sunt mai multe decât 32 și, cu cât sunt mai multe societăți bancare, concurența este mai intensă, iar managerii băncilor comerciale locale trebuie „să-și bată capul mai mult“ pentru a găsi clienți noi și pentru a le oferi produse bancare inovative.

De altfel, piața bancară nu a avut până acum un așa-numit jucător rebel. Adică o societate bancară care să-și propună o politică agresivă de câștigare a pieței, prin dobânzi mai mici la credite decât media pieței, oferind dobânzi mai mari decât piața la depozite sau inovând produse financiare. Desigur, reglementarea și supravegherea băncii centrale încorsetează mult potențialele intenții ale unei bănci de a juca în piață rolul unui „rebel“, dar, din păcate pentru clienți, băn­cile românești seamănă unele cu altele.

Rata creditelor neperformante a rămas constantă în ultimii doi ani, de aproximativ 2%. Este relevantă perioada 2022-2023, pentru că Europa și piața globală au cunoscut fenomene complicate, precum pandemia, criza energetică sau războiul din Ucraina. Anii aceștia au fost însoțiți de o serie de programe gu­vernamentale de sprijin pentru amânarea plății ratelor sau pentru facilitarea accesului la un credit garantat de stat. Deocamdată, aceste linii de finanțare nu au ridicat rata credite­lor neperformante.

NIVEL REDUS DE CREDITARE

În ultimii 20 de ani, economia locală a avut un grad redus de intermediere financiară, ceea ce înseamnă raportul creditelor acordate sectorului pri­vat ca procent din produsul intern brut (PIB). Nivelul scăzut de inter­me­diere financiară, care a oscilat între 10%, în anul 2000, și 40%, în anii 2009-2011, a avut și un avantaj, după criza din 2008-2009, punând mai puțină presiune asupra sistemului bancar prin creșterea dobânzilor sau a creditelor neperformante.

Anul trecut, gradul de intermediere financiară a ajuns la 50% din PIB, ceea ce situa România pe ultimul loc în Uniunea Eu­ro­peană, unde media este de peste 200% din PIB. Experții Băncii Naționale a României cred că există trei cauze pentru care sec­torul privat românesc are un nivel atât de redus de inter­mediere financiară. 1. Companiile străine mari apelează la cre­dite de la bănci străine sau de la firmele-mamă. 2. Multe firme românești nu sunt bancabile, adică nu se califică pentru a putea lua un împrumut. 3. Sectorul bancar local are un model de finanțare bazat pe garanții imobiliare, în detrimentul anali­zei de bilanț financiar-contabil și al planurilor de afaceri. Rezul­tatul este o slabă utilizare a creditului bancar, într-o economie care trăiește mult din creditul furnizor.

SOLUȚIA TITLURILOR DE STAT

Băncile lo­cale s-au „resemnat“, cumpărând titluri de stat pe care în ultimii ani guvernele le-au emis din belșug. Pentru bănci, titlurile de stat au fost o afacere simplă și destul de profitabilă, până la un punct. Adică, până la momentul în care expunerea sistemului bancar pe titlu­rile emise de stat a devenit prea mare. Nu periculos de mare, ci doar mare. În acel moment, ac­ționarii și managerii băncilor au început să caute soluții pentru a reduce sau păstra nivelul expunerii asupra datoriei statului român.

Dobânzile sunt un punct important pentru clienții băncilor, fie că vorbim de creditori, fie de debitori. În ultimii ani, toată lumea a fost nemulțumită de nivelul dobânzii: depunătorii, pentru că aveau dobânzi real-negative la depozitele bancare; debitorii, pentru că făceau comparație (care nu se face) cu dobânda practicată în zona Euro.

În concluzie, băncile și consumatorii au trecut îm­preună prin trei decenii cu evoluții imprevizibile. Am­bele părți trebuie să se pregătească de ani la fel de di­namici, pentru că deja tehnologia a pătruns în bănci. Iar odată cu tehnologia, multe se schimbă cu o viteză pe care nu o poți anticipa.