Cum să privim incertitudinea admiterii în Schengen
Subiectul intrării României în spațiul Schengen agită puternic spiritele la București. Această atenție este pe deplin justificată, întrucât fiecare dintre noi a observat frontiera care ne separă de ceilalți membri ai Uniunii Europene. Aspectul simbolic mi se pare mai de neacceptat și mai dureros decât controlul în sine și poziționarea aeronavelor cu destinația România la terminalele periferice ale aeroporturilor occidentale.
Din păcate, frustrările noastre nu și-au găsit altă cale de exprimare decât repetarea la nesfârșit a îndeplinirii criteriilor tehnice și a faptului că suntem luați ostatici de diferite lupte politice interne din Olanda, Austria, chiar Suedia. Slavă Domnului că ministeriala NATO de la București a acoperit subiectul, iar televiziunile noastre, ca de altfel și decidenții, au putut să glorifice importanța noastră în calitate de centru mondial al deciziilor NATO, marea diplomație și recunoaștere de care se bucură leadershipul românesc pe toate meridianele globului. Evident, sunt ironic!
OGLINDA COMPETENȚEI. Peripețiile procesului de aderare a României la spațiul Schengen sunt oglinda fidelă a competenței decidenților noștri. Ele reflectă calitatea oamenilor pe care îi avem în principalele instituții de reprezentare, dar și caracterul lor, lipsa conștientizării responsabilității pe care o au atunci când sunt într-o funcție. Astfel că ministeriala NATO de la București a picat tocmai la momentul potrivit. Ea permite, ca de altfel întreaga criză din Ucraina, acoperirea incompetenței.
Deși în rarele intervenții publice am repetat că jurnaliștii care tratează în aceste zile și săptămâni subiectul Schengen ar trebui să verifice câte vizite informale sau nu la nivel de ministru de externe am avut la Amsterdam și la Viena, câte vizite la nivel de ministru de interne, câte delegații parlamentare s-au deplasat în cele două capitale, de câte ori s-au deplasat cei care au ocupat funcția de șef al guvernului, de câte ori președintele, aceste amănunte nu interesează. După cum nu interesează de ce nu s-a creat un post de consilier prezidențial special pentru Schengen sau de ambasador tematic (la noi se numește „Reprezentant cu Însărcinări Speciale“) care să bată în lung și în lat capitalele europene, să-i întâlnească pe reprezentanții partidelor care se opun admiterii României, de ce nu s-a creat un grup de lucru mixt româno-olandez pentru sprijinirea noastră.
O HÂRTIE DE TURNESOL. De asemenea, declarația ministrului austriac de interne, Gerhard Karner, care ne-a luat prin surprindere, revela o problemă și mai gravă decât conținutul acesteia. Cum este posibil ca într-o țară din vecinătatea apropiată a României, o țară cu mari investiții și interese în România, să existe forțe contrare admiterii României la un asemenea nivel, în chiar centrul echipei guvernamentale, iar noi să nu știm nimic?! Încă o hârtie de turnesol cu privire la calitatea dispozitivului nostru de reprezentare externă.
După cum această opoziție a unor membri proeminenți ai echipei de guvernare de la Viena (inclusiv a șefului acesteia, cancelarul Karl Nehammer) arată o problemă în relația noastră bilaterală, calitatea dialogului formal și informal dintre membrii cabinetelor de la București și de la Viena. Este nevoie să precizez că fiecare politician român de vârf ar fi trebuit să aibă un carnet de adrese, să aibă capacitatea de a suna pe telefonul mobil un omolog din Austria sau din Olanda?
INTEGRARE DOAR FORMALĂ. În tot mai rarele apariții pe care le am în spațiul public am mai repetat ceva: integrarea noastră în Uniunea Europeană, calitatea acesteia, se vede în primul rând în gradul de socializare al elitelor noastre cu cele din Occident. Din păcate, trebuie să recunoaștem că la carențele în materie de infrastructuri (în 16 ani de prezență în Uniunea Europeană nu am reușit să atingem mia de kilometri de autostrăzi), la carențele în materie de dezvoltare (în ciuda statisticilor care arată multiplicarea produsului intern brut al României în privința bogăției pe cap de locuitor, rămânem a doua cea mai săracă țară a blocului comunitar) trebuie să adăugăm și lipsa integrării elitelor politice în spațiul politic european.
Este o integrare formală, dar nu și culturală, nu și intimă. Sigur că, într-o țară ca România, analizele, concluziile sincere, stabilirea responsabilităților pentru anii de umilire a milioane de compatrioți deranjează și nu ne interesează. Și scriind acestea, trebuie să adăugăm încă o responsabilitate: pasivitatea noastră, faptul că nu suntem o țară de opinie publică, nici măcar în ceea ce privește diaspora (fiecare partid are reprezentanți și organizații în diaspora care ar putea fi interpelați de românii cu rezidență în Italia, în Spania etc.).