Cum s-au descurcat băncile străine, după ce au rămas fără banii de afară

[vc_row][vc_column][vc_column_text]

Economiile românilor cântăresc de şase ori mai greu în bilanţurile băn­ci­lor decât liniile de finanţare de peste hotare. La un deceniu după ce criza i-a obligat pe marii jucători europeni săşi reevalueze strategia pentru a ră­mâne în business, în jur de 15 miliarde de euro s-au topit din contabilitatea băncilor străine din România.

La scurt timp după ce o lume întreagă re­învăța că recesiunile sunt o etapă ne­lip­sită dintr-un ciclu economic, Europa Centrală și de Est învăța un nou cuvânt – „deleverage“. Într-o traducere liberă, „deleverage“ se referă, în general, la re­du­cerea expunerii, iar în sistemul bancar, în particular, la închiderea liniilor de finanţare deschise de băncile-mamă în ţările în care s-au extins. Această „repatriere a banilor“, ca urmare a problemelor financiare întâmpinate de institu­ţiile financiare la ele acasă, odată cu ve­ni­rea crizei, se prefigura a fi, în 2009, un risc uriaş pentru economia locală şi a statelor din regiune.

Astfel a apărut acordul de la Viena, o în­țelegere menită să prevină o even­tuală criză bancară sistemică, blocarea creditului și automat a economiilor statelor europene în curs de dezvoltare. Iar ca urmare a acestui acord, în decurs de un deceniu, 15 miliarde de euro au dis­părut din pasivele băncilor româ­nești. Le-au luat locul 23 de miliarde de euro în depozite noi atrase de la populație și companii, reiese din datele Băncii Națio­nale a României (BNR).

Cum reglementările au încurajat creditarea în lei în defavoarea celei în euro, băncile s-au orientat către atragerea re­surselor populaţiei, care, la rândul său, şi-a îmbunătăţit comportamentul de eco­nomisire şi a început să pună mai mult accent pe siguranţa financiară, fiind mai pru­dentă când vine vorba de semnarea unui contract de credit. „În acest context, băncile mamă asi­gură în special capitali­zarea adecvată şi linii de finanţare care ancorează strategiile financiare pe termen lung ale băncilor locale“, spun re­pre­zentanţii BCR.

FOTO: Guliver / Getty Images

 

FLUX… Dacă, la începutul anilor 2000, pasivele externe ale băncilor din România se ridicau la circa un miliard de euro, în 2008, când băncile cu capital străin dominau aproape 90% din sistem, acestea au atins un nivel-record de 26 de miliarde de euro.

Depozitele erau atunci de 38 de mi­li­arde de euro, o sumă ce nu reușea să sa­tisfacă o foame tot mai mare de credite. Gradul de îndatorare s-a dublat în doar cinci ani, ajungând la 53% la sfârşitul lui 2007.

Viceguvernatorul BNR, Florin Geor­gescu, remarca recent că fluxurile de ca­pital străin care au luat cu asalt bilan­țurile băncilor nu au fost nici pe departe „un gest filantropic“, acestea având în spate rațiuni de business. În România, un plasament financiar aducea un randament net superior zonei euro, dobânzile fiind semnificativ mai mari. Din calculele sale re­ie­se că, pentru plasamente pe termen scurt (3 luni), ratele dobânzilor interbancare din România le-au adus investitorilor străini cu 7,8 puncte procentuale mai mult decât ar fi câștigat în zona euro (în perioada 2004-2008).

Chiar și în perioada de criză (2009-2011), câștigurile de pe plan local s-au do­vedit a fi, în medie, cu 6,7 puncte procentuale mai mari decât cele din statele dezvoltate, iar în ultimii ani, pe fondul pră­bușirii dobânzilor din zona euro la un nivel apropiat de zero, randamentele din România au continuat să fie, în medie, cu 2,5 puncte procentuale mai mari.

Ca urmare, bilanţurile băncilor au continuat să se rotunjească.

…ȘI REFLUX. „Metabolizarea“ acestui apetit, continuă el, s-a dovedit a fi mai di­fi­cilă din cauza crizei şi a corecţiilor economice care i-au urmat. Creditele neperformante au produs pierderi în masă, în condiţiile în care investiţiile băn­cilor-mamă nu sunt de ignorat. Erste a plătit, de exemplu, 3,7 miliarde de euro pentru BCR, în cadrul procesului de pri­va­tizare, acesta fiind cel mai costisitor pariu al austriecilor.

De altfel, întreaga reformă a sistemului bancar a fost una foarte dură. Dacă, înaintea tranziţiei, gradul de intermediere financiară se situa între 41 şi 51%, după restructurările şi falimentele din anii ’90-2000, acesta s-a prăbuşit la 10%. Chiar şi după accelerarea privatizărilor şi intrării capitalului străin, gradul de intermediere abia a ajuns la 39%.

RISC, DAR ȘI OPORTUNITATE. Fluxurile străine de capital se pot transforma foarte ușor într-o sursă de dezechilibre, dar pot contribui și la accelerarea economiei. Cu ajutorul resurselor externe, băncile au ali­mentat masiv creditarea începând cu 2004. În doar patru ani, soldul împrumuturilor acordate populaţiei şi companiilor a crescut de aproape şapte ori, la 47 de mi­­liarde de euro la sfârşitul lui 2008.

O parte însemnată a acestor datorii s-a transformat într-un nou motiv de îngrijorare. Rata creditelor neperformante a sărit la 21% în 2014, trăgând în jos profita­bilitatea băncilor.

Pierderi de 1,7 miliarde de euro s-au adunat în conturile acționarilor stră­ini, în perioada 2009-2014, în vreme ce profiturile din anii de dinainte și de după au însumat 5,1 miliarde de euro, potrivit datelor băncii centrale. Întrebaţi dacă resur­sele de peste 60 de miliarde de euro atrase de la popu­laţie sunt suficiente pentru a finanţa economia locală, repre­zentanţii BCR au precizat că este greu de spus. „Este clar că pe de-o parte există decalaje de capital fix şi investiţii în in­frastructură, locuinţe, tehno­logie. Pentru a le acoperi pe toate acestea, rata de eco­nomisire internă nu este îndeajuns de suficientă, iar fondurile externe (bancare, de investiţii, pensii, asigurări, private equity etc.) ar fi un adevărat catali­zator“, spun ei, adăugând că atragerea aces­tora este un capitol la care România mai are de lucrat.

Rata de intermediere este încă sub cea de acum două decenii. Loc de creștere mai e, la fel și resurse pe care să poată pune mâna.

[/vc_column_text][vc_text_separator title=”Factura creditării” color=”juicy_pink”][vc_column_text]Gradul de îndatorare a populației s-a dublat în perioada de boom, de la 25% în martie 2005 la 53% în decembrie 2007, pentru a ajunge în prezent la 33%. Nu toți cei care s-au împrumutat și-au putut plăti datoriile.[/vc_column_text][vc_column_text]

  • NPL. Expansiunea creditării a dus la acumularea unui volum ridicat de credite neperformante (NPL). Nivelul maxim a fost atins în 2014 (21%), la sfârșitul anului trecut situându-se la 9,5%.
  • CONSUM. Creditele de consum au cauzat partea cea mai mare a NPL-urilor generate de populație, respectiv 60%. Șapte din zece astfel de credite au fost acordate în perioada de boom (2007-2008). Restul de 40% îl reprezintă NPL-uri aferente creditelor pentru locuințe (65% din acestea acordate în perioada 2007-2008).
  • BILANȚ. În ultimii ani, pachete mari de credite neperformante au fost scoase din bilanțurile băncilor, prețurile la care s-au vândut fiind cuprinse între 8,5 și 10%, potrivit datelor băncii centrale. Normele europene și locale obligă băncile să constituie provizioane (un fel de garanții) pentru creditele la care se înregistrează întârzieri la plată. Banca pierde astfel de două ori: pentru că nu încasează ratele și pentru că trebuie să blocheze bani pentru acel credit.

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

 


FOTO: Guliver / Getty Images

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *