Cum prefațează rafinatul om de cultură Radu Paraschivescu turneul final al Campionatului European de Fotbal din Germania și Jocurile Olimpice de la Paris

Rafinatul om de cultură Radu Paraschivescu (63 de ani) prefațează turneul final al Campionatului European de fotbal din Germania și Jocurile Olimpice de la Paris, competiții la care va participa și România. Referindu-se la o veche meteahnă a sportului românesc, scriitorul folosește „noul mod  gramatical – ciupitativul. Cine știe, poate prindem ceva“. 

NewMoney: Ce așteptări personale ai de la EURO 2024 și Jo­cu­rile Olimpice de vară?

Radu Paraschivescu: Cred că e nepoliticos dacă spun că nu am așteptări personale, dar chiar nu am. Sigur, aici este o vagă bucurie, că suntem și noi pe acolo. La EURO, în ordine cro­no­logică, fiindcă am reușit o calificare puțin scontată, mai ales la nivelul la care a fost obținută. Vorbesc strict de rezultate, nu de estetică și de joc sau de lipsa unui stil. Și, în al doilea rând, la Jocurile Olimpice, unde cred că suntem o prezență discretă, așa cum am fost în ultimele ediții. Ceea ce face și mai intensă nostalgia față de anii ’80, față chiar de anii ’90, de anii ’70 nu mai vorbesc, pe vremea când luam medalii și developam cli­șeu după clișeu: fetele noastre de aur, flotila de aur, totul era de aur, cel mai înalt catarg! Suntem departe de vremurile acelea.

Suntem după o ediție de EURO la care am lipsit și la două ediții de la participarea noastră precedentă, când rezultatele au fost subțiri, într-o grupă care semăna binișor cu grupa pe care o avem acum. Așa că mi-aș dori ca România să treacă mai departe, să iasă din grupă. Mi-aș dori să existe niște medalii la Jocurile Olimpice, pentru premierea unei munci susținute într-un ciclu olimpic care durează și unde secunda de neatenție se plă­tește drastic.

Dar, altfel, nu am inflamări patriotarde, nu vreau să mă identific nici cu atleții, nici cu canotorii, nici cu gimnaștii. Nu vreau să-mi arog nimic din eventuale merite ale unei califi­cări, pur și simplu sunt un suporter lucid, pe care viața și rezul­tatele l-au învățat să cultive o anumită detașare, dacă nu olimpiană, măcar europeană.

– Ce mari scriitori, de afară și de la noi, au fost interesați de fotbal?

– O, mulți! Au existat chiar oameni care au avut rubrici de fot­bal și nu neapărat în ziare de sport, chiar și în reviste literare, în România literară…

– Camil Petrescu…

– Camil Petrescu a și avut o revistă care chiar așa s-a chemat, Futbol. Și știu că Radu Cosașu a dat citire scrisorii prin care îl invita pe Camil Petrescu să și-l ia colaborator, el fiind un elev, cred că de gimnaziu. Și Fănuș Neagu s-a ocupat de așa ceva. Am și acum acasă cele două volume de cronici, „Cronici de carnaval“ și „Cronici afurisite“, comentariile lui de etapă, care aveau un joc al metaforelor și al poantelor, usturătoare, unele dintre ele. Mai ales pentru echipe de tipul UTA, pe care n-a scos-o din „Baba UTA“ până la ultima suflare. Eugen Barbu a scris un roman, care se cheamă „Unsprezece“, Tudor Octavian s-a ocupat de sport, de fotbal, Adrian Păunescu…

– Radu Cosașu era Belphegor…

– Cosașu este autorul cu majusculă în ceea ce privește combi­nația dintre erudiție, penchant (înclinație, n.r.) pentru sport, pentru fotbal în mod special, și felul ăsta moderat, lucid și amu­zat de a observa și lumea, și întâmplările din fotbal.

– Și din străinătate?

– Sunt foarte mulți! Am evocat până la sațietate o emisiune a recent dispărutului Bernard Pivot, care i-a avut la un moment dat invitați în platou pe Salman Rushdie, Umberto Eco și Mario Vargas Llosa. Au vorbit ei ce au vorbit despre literatură, premii și strategii narative, până când Pivot a pus o întrebare legată de fotbal, când s-a developat fibra de suporter a fie­căruia dintre ei. Eco, fiind piemontez, ținea cu Juventus, Vargas Llosa ținea cu Real Madrid, și Rushdie, cu Tottenham. Brian Glanville a scris despre sport, David Storey a scris despre sport, nu neapărat despre fotbal. Trebuie să-l evocăm și pe Nick Hornby. Care are un roman, „Fever Pitch“, impropriu tradus la noi „Febra stadionului“ – nu aia înseamnă! – o carte au­tobiografică, în care ritmul vieții lui era marcat de ce se în­tâmpla cu Arsenal.

– Se întâmpla prost!

– Și vria asta a continuat, pentru că Hornby, din dragoste pentru Arsenal, s-a mutat lângă Highbury. După care Highbury a fost demolat, acum echipa joacă pe Emirates, Hornby a rămas acolo. „Fever Pitch“ era o serie de întâmplări în care cununia lui, să zicem, nu avea loc pe data de 18 septembrie, ci când i-a bă­tut Bornemouth sau i-a scos nu știu cine din Charity Shield.

– Cum îți explici faptul că înainte de 1989 n-aveai loc de scriitori la masa presei, iar după a cam dispărut interesul?

– A dispărut pentru că fotbalul a devenit o marfă, dacă nu om­niprezentă, în orice caz, la îndemână. Motiv pentru care tribunele s-au și depopulat decenii la rând, cu accidente de ti­pul FCSB, CFR Cluj, când s-a marcat câștigarea unui campionat. Unii dintre scriitori au fost atrași spre alte zone și li s-a părut mai interesant să figureze în scenariile acelea decât în sce­nariul unei peluze sau al unei mese a presei. Acum, fiecare cu motivele lui – Radu Cosașu era agorafob, pe el nu îl scoteai din casă. Și atunci, necum să-l vezi la o masă a presei, deși ar fi meritat. Alții au fost acuzați de tot felul de complicități cu regimul trecut și au preferat să nu apară niște ani. Înainte, povestea asta cu scriitorii la masa presei avea ceva aproape ritualic. Acum devine ceva accidental, trebuie ca meciul să aibă o miză, să joace echipa națională…

„PE PĂUNESCU ÎL RECUNOȘTEAI UȘOR“

– Scriitori importanți, ca tine, ca Mircea Mihăeș, aparent, susți­neți mai cu seamă echipe din străinătate…

– E adevărat, Mircea ține cu UTA și cu AS Roma, eu țin cu Poli (Timișoara, n.r.) și cu Lazio. Suntem tot timpul în înfruntare, dar o înfruntare amicală. Sunt și acum scriitori care se duc pe stadion, sunt oameni de peluză sau de tribună – dau un exemplu, Bogdan Alexandru Stănescu, în care n-ai bănui tifoso. Omul suferă câinește, ține cu Dinamo, dar acum se bucură că a prins barajul (interviul a avut loc la mijlocul lunii mai, n.r.). Însă e un om care, știu din discuții cu el, a fost la meciuri ale lui Dinamo. N-ai spune că în acest suporter zace autorul cărții „Abraxas“, „Copilăria lui Kaspar Hauser“ sau alte cărți foarte bune. Sunt și acum scriitori, însă s-ar putea să nu fie recu­nos­cuți ca scriitori pe stadioane. Că pe Păunescu îl re­cunoșteai ușor. Sau pe Fănuș. Acum, dacă vine unul ca Bogdan Alexandru Stănescu și se înființează la masa presei, s-ar putea ca lumea de acolo să se întrebe „dar ăsta cine e?“.

– Am crescut cu cărțile lui Ioan Chirilă despre fotbal, tenis, gim­nas­tică, cu cele ale lui Victor Bănciulescu despre confluența din­tre sport și artă și despre olimpism. De ce nu merg cărțile de sport la noi?

– O vreme n-au mers din mai multe motive. Pentru că a circulat această prejudecată, după care sportul și literatura sunt incompatibile. Și că ori faci una, ori faci alta. Ele conviețuiesc. Momentul în care noi am început o serie de sport la Humanitas a fost prost ales, când publicul nu era obișnuit ca Humanitas să publice așa ceva. Publicul a așteptat, de la Humanitas, Cărtărescu, Noica, Schopenhauer și de acolo în sus. Mirându-se ulterior că noi am scos „Manualul conservelor de casă“ și cărți de genul „A face dragoste aproape perfect“. Momentul nu era copt pentru colecții de carte de sport. Pe lângă asta, cineva a venit cu ideea năroadă ca pe copertă să figureze figura auto­rului, ceea ce nu era atrăgător. Câtă vreme autorii erau Traian Ungureanu, Cristian Tudor Popescu și cu mine, pețirea este­tică nu exista.

Acum, lucrurile arată un pic altfel. Adică există edituri specializate în carte de sport – Victoria Books. Există o editură admirabilă, Pilot Books, a lui Bogdan Ungureanu, care publică literatură de sport, fie ficțiune, fie nonficțiune, autobiografii, biografii, cărți – unele dintre ele splendide, știu că am tradus una, „Teoria corzilor“, a lui David Foster Wallace, care este o carte minunată. Este un fel de evanghelie a tenisului literar și literaturizat. Există la Victoria Books această serie de biografii de mari sportivi, indiferent că vin din baschet, rugby, fotbal, golf. Plus că există marile autobiografii – sau pretinse autobiografii – de tipul „Open. O autobiografie“, a lui Andre Agassi, care a fost un deschizător de drum la noi în rân­dul publicului de carte sportivă. Sigur, numele este al lui Agassi, cartea a fost scrisă de JR Moehringer, care este unul dintre marii scriitori ai Americii, „Dulcele bar“ este tot a lui.

Prin urmare, începe să se schimbe optica, iar cartea de sport nu mai este ceva frivol și de care te poți dispensa cu ușurință, este o carte de nonficțiune din care afli o grămadă de lucruri interesante și care îți arată că sportul, cum spunea Cosașu, este forma corporală a culturii.

„AM AMINTIRI NEBULOASE DESPRE EURO ’72“

– Care e primul campionat european pe care l-ai văzut? Al meu a fost Franța 1984. Aveam o selecționată făcută de Mircea Lucescu cu generalii de la Securitate, care l-au băgat pe Dragnea în lot, un melanj Dinamo-Corvinul-Craiova care ignora ascensiunea Stelei…

– Asta s-a văzut și ulterior, la România-Irlanda de Nord (0-1, în octombrie 1985, n.r.), celebrul meci în care am pierdut califica­rea acasă, când, tot așa, Steaua, care era într-o evoluție splen­didă în perioada aceea, a cam fost ignorată de Lucescu, ajun­gând să jucăm la un moment dat cu Rednic și Coraș pe poziții ofensive, în timp ce Lăcătuș și Pițurcă se ofileau pe tușă. Sau nici măcar, în afara stadionului. Bun, având niște ani în plus față de tine, țin minte, vag, niște ediții anterioare. Pe cea din ’76, când a apărut Panenka și a executat un penalti cu „scăriță“ (în finala EURO 1976, cehoslovacul Antonin Panenka a adus victoria țării sale în fața RFG, cu un procedeu care avea să-i poarte numele, n.r.).

Am amintiri nebuloase despre EURO ’72, pe care l-am văzut la televiziunea iugoslavă. Ori atunci, în ori în ’76, m-am amorezat, sportiv vorbind, de un portar nebun, Ronnie Hellström, de la suedezi. Un portar acrobat, care, mi-am spus eu peste ani, semăna binișor cu Mihai Jivan, portarul lui Poli (Timi­șoara n.r.). Amintirile se limpezesc din 1984 și pentru mine. E un campionat pe care l-am văzut tot pe la vecini, pentru că Iugoslavia avea o echipă care te putea transporta la spital foarte ușor. Au reușit să-și spitalizeze selecționerul după un 0-5 încasat în grupă, cu Danemarca – danezii, cu echipa care urma să facă furori. Grupa pe care am avut-o – complicată. Țin minte meciurile cu RFG (1-2), cu Spania (1-1), cu Portugalia (0-1).

– Locul șapte din opt.

– Astăzi ți-ai dori să fii pe locul șapte, să prinzi primele opt. Si­gur, atunci erau doar opt echipe la turneul final.

„ACEASTĂ VOLUPTATE DE A BEȘTELI ARBITRI“

– La EURO 1996, în Anglia, România a luat trei bătăi în grupă, de la Franța (0-1), Bulgaria (0-1) și Spania (1-2). Eram ziarist spor­­tiv, iar prin culise s-a vehiculat o variantă de o posibilă înțe­le­gere cu Spania, să dăm și noi măcar un gol!

– Era ca târgurile dintre Rapid și Dinamo – „facem un 3-3, dar marchează Cami trei!“. Și galeria lui Rapid striga „Cămătaru, hai pe noi, să ne dai și golul doi!“, era și ea la curent cu blatul. În ’96 era generația aia bună de tot, care făcuse isprăvi în 1994, fusese la două minute de o semifinală mondială cu Brazilia. Ei, aceeași echipă a pierdut trei meciuri din trei. Sigur, cu golul anu­lat lui Dorinel Munteanu în meciul cu Bulgaria, nu exista sistem VAR, nu existau performanțele tehnologice de astăzi, când un asemenea gol ar fi fost validat, la o revedere atentă a fazei, mingea era cu aproape un metru în poartă. Țin minte că Peter Mikkelsen era arbitrul, toată lumea l-a bombănit.

Noi avem această voluptate de a beșteli arbitri despre care ni se pare că au ceva cu noi, chiar și atunci când n-au. Chiar și atunci când sunt hipercorecți cu noi și îi dezavantajează pe adversarii noștri. Dacă nouă ne-a intrat în cap că X are ceva cu noi, nimeni nu ne mai scoate așa ceva din minte. Și vorbesc despre cazul Urs Meier. Îi blocaseră e-mailul cu mesaje, cu amenințări, cu tot felul. Asta, după meciul cu Danemarca, la Copenhaga, după 2-2, cu prelungirea de nu știu câte minute (înainte de EURO 2004, n.r.). Ce uitau cei înfierbântați: unu, că România ratase vreo șase-șapte ocazii mari de gol la 2-1 pentru ea;  doi, că același Meier pe care îl beșteleam cu foc fusese cel care ne dăduse penalti cu Anglia, în minutul 88, la 2-2 (Anglia –România 2-3, în grupele EURO 2000, n.r.).

– La EURO 2000, desfășurat în Belgia și Olanda, am fost cu Ger­ma­nia, Portugalia și Anglia, ne-a oprit Italia în sferturi de finală…

– Dar și Hagi l-a oprit pe Conte…

– Cartonaș roșu, o amintire neplăcută… Dar bătuserăm Anglia!

– Am bătut Anglia cu 3-2, o echipă bună, cu tot felul de nume mari. Am pierdut cu Portugalia în minutul 92, Costinha, țin minte și acum, și am făcut un egal (1-1) cu Germania, pe care am fi putut să o învingem. Am fost buzunăriți și de arbitru. Nu știu dacă n-a fost Kim Milton Nielsen, un om care ne persecuta sis­tematic. Mai era unul în anii ’80, cu părul alb, așa, Alexis Ponnet, căruia îi plăcea teribil să-și bată joc de noi.

„INSTRUMENTE DE VALIDARE ÎN BREASLĂ“

– În 2008, la Europenele din Austria și Elveția, România-Franța 0-0, Italia-România 1-1, Olanda-România 2-0. La Zürich, Mutu a fost, cum se spune, înger și demon: a marcat, dar a ratat un pe­nalti. De ce sunt atât de multe clișee în presa sportivă?

– Linia minimei rezistențe e facilă. E cea mai simplă variantă. Auzi la cineva o formulă și atunci, ca să te validezi cumva în breaslă, o folosești și tu. Majoritatea clișeelor au început prin a fi abateri de la normă. Adică, în loc să spui „Popescu a înscris un gol“, ai spus, ca să fii un pic altfel decât ceilalți, „Po­pescu și-a trecut numele pe lista marcatorilor“. Te-a auzit X, te-a auzit Y, acum nu se mai spune că Popescu a marcat două goluri, ci „Popescu a marcat dubla“.

– „A intrat în meci“, în loc să zici că a dat și el o pasă, a făcut o de­posedare…

– Dacă marchează de la câțiva metri, „a îndeplinit o simplă for­malitate“. Astea sunt inevitabile. Și cred că sunt instrumente de validare în breaslă, mai ales de la comentatorii tineri, care spun „așa a zis și Grădinescu“! Dar țin minte ediția 2008, Franța-România a fost considerat unul dintre cele mai urâte me­ciuri din istoria Europenelor și, ca unul care l-a văzut, confirm. Obositor.

– În 2016, iar în Franța. S-au jucat Franța-România 2-1, România-Elveția 1-1, România-Albania 0-1. Am fost pe ultimul loc în grupă.

– Am jucat cu două formule ale Albaniei, dintre care una-și spunea Elveția!

– Ultimul loc, meritat.

– Da, după o grupă din care puteai să te califici. Sigur, aveai un adversar teoretic inaccesibil, Franța, juca și acasă… Dar Elveția și Albania nu erau două sperietori. Noi am jucat meschin. La noul mod gramatical – ciupitativul. Cine știe, poate prindem ceva. N-am prins nimic, am marcat două goluri în trei meciuri, ambele din penalti, Bogdan Stancu. Veniserăm la turneul final exact ca acum, după o grupă – cea mai ușoară și cea mai mo­notonă cu putință. O grupă urâtă, să nu ne speriem de cuvinte. Ceea ce vorbește despre norocul familiei Iordănescu. Pe-atunci începuse Anghel Iordănescu grupa și cred că dacă ar fi fost pus să extragă adversarii cu mâna lui, n-ar fi reușit ceva mai bun. Ceva asemănător s-a întâmplat acum.

ȘANSE DE CALIFICARE DIN GRUPĂ, 30-40%

– Crezi că, în Germania, România se poate califica din grupa cu Ucraina, Belgia și Slovacia?

– De putut, se poate califica. Pentru că inevitabil intervine com­parația: dacă am fi fost în locul Albaniei și am fi avut Italia, Spania și Croația, cum ar fi fost?! E mai bine așa, cu o Belgie care, teoretic, e deasupra celorlalte, chiar dacă nu mai e Eden Hazard, chiar dacă unii au început să pălească. Sunt totuși ju­cători buni. Îl ai pe Lukaku, îl ai pe Trossard… Pe partea cealaltă, Ucraina, o echipă foarte periculoasă, cu jucători la Real Madrid, la Chelsea, la Arsenal. Nu-ți vine să crezi că e o echipă care s-a calificat după două baraje! Și, în fine, Slovacia, care e speranța noastră. Dar e speranță prost plasată, pentru că și Slovacia are jucători foarte buni, la Napoli, la PSG…

Nu e o grupă infernală, să evităm acest cuvânt. Mie grupa în care joacă Portugalia mi se pare simplissimă pentru portughezi, pen­tru că ei au o forță enormă în atac, iar restul grupei în­seamnă Cehia, Georgia și Turcia. Plimbare, dacă lucrurile se petrec normal. Dar ne putem califica, mai ales că intervine și ecuația locului trei din grupă, sunt patru echipe care vor merge de pe poziția a treia. Șanse sunt, între 30% și 40% posibi­li­tatea de calificare.

– Trecem la Olimpiadă. Prima ediție de care îmi amintesc, vag, e cea de la Montréal, cu Nadia. Unde ai văzut-o?

– Acasă am văzut-o. Am prins și Ciudad de México ’68, aveam 8 ani. Țin minte săritura lui Bob Beamon, 8,90 la lungime, țin minte protestul de pe podium, cu pumnul ridicat, al celor doi americani negri (Tommie Smith și John Carlos, n.r.). Noi am avut atunci rezultate minunate, cu Viorica Viscopoleanu și Lia Manoliu, atlete de poveste. Știu foarte bine ediția din 1972 (de la München, n.r.), cu tot cu atentatul, cu Septembrie Negru.

Țin minte momentul în care Mark Spitz n-a mai vrut să vină în persoană să ia a nu știu câta medalie și a pus adidașii pe podium, tocmai avusese loc atentatul. Spitz a fost atunci primul mare fenomen al natației: șapte medalii, șapte recorduri mondiale! Și ajungem în ’76, unde, într-adevăr, apare Nadia și rupe tot. A fost o apariție care a scurtcircuitat și atenția specialiștilor, și aparatura tehnologică de măsurare a perfor­manței.

Nadia a fost un fenomen, într-adevăr. Avea o siguranță dezar­mantă. Eu stăteam cu inima cât un purice, sigur, pe vremea aia încă mai credeam în gimnastică. Nu aflasem despre dramele din spatele acestui sport, despre coloanele strâmbate, despre buletinele falsificate ca să prinzi categoria de vârstă, despre bă­tăi. Și mi se părea că e un sport în care merită să investești, ca energie și sentimente.

„PRIMUL MOMENT LA CARE AM PLÂNS LA UN EVENIMENT SPORTIV“

– La Moscova, în 1980, tot Nadia a fost protagonista, după scandalul de la individual compus, când Cristian Țopescu i-a criticat vehement, live, pe arbitri. Pentru că vorbim de Țopescu, te-ai gân­dit vreodată să comentezi în direct o competiție sportivă?

– Mi-a trecut prin minte gândul, dar am renunțat repede, nu cred că aș avea tempoul cuvenit. Cuvinte mai știu, să spunem că m-aș descurca la criteriul ăsta. Dar altfel, nu știu dacă aș putea să asigur fierberea necesară și tempoul necesar unei transmisiuni în direct, în care să fiu și fluent, în care să nu spun prostii, să nici nu fac greșeli de exprimare sau de informare. E pretențioasă meseria asta. Pare la îndemâna oricui, dar nu e, trebuie să ai niște calități pentru așa ceva. Eu m-am autoscanat câteva minute, cât a durat procesul, și mi-am dat seama că aș face o greșeală dacă m-aș încumeta. N-am făcut teste acasă, nu m-am apucat să comentez între patru pereți și să văd cum iese. Dar nu cred că-s făcut pentru povestea asta. Adică îmi place să vorbesc, dar nu în priză directă și nu ca garnitură pentru un eveniment pe care simt că aș putea să-l stric foarte ușor.

Mă întorc în 1980, care a însemnat pentru mine primul moment în care am plâns la un eveniment sportiv, la meciul de handbal URSS-România. La Moscova, cu tribune ostile și cu un arbitraj așa și așa, am fost conduși cu 15-9 la pauză și am câștigat cu 22-19. Ceea ce înseamnă că după pauză am primit patru goluri!

– În 1984, în Los Angeles, România a fost rebela lagărului socia­list. A fost în America, a luat 53 de medalii, ignorând așa-zisa Olimpiadă comunistă de la Olomouc. M-a enervat atunci Mary-Lou Retton, cu zâmbetul ei artificial…

– Și arbitrii! Pentru că atunci perdanta a fost Ecaterina Szabó, o gimnastă excepțională, din stirpea Nadiei, un pic mai în­de­sată, foarte bună, foarte sigură pe ea. Dar America fiind Ame­rica și invers, și-a luat partea leului acolo. Într-adevăr, noi am nesocotit embargoul și ne-am prezentat noi cu Iugoslavia, care avea un statut ambiguu. Și am reușit să terminăm pe locul doi. În condițiile în care n-au venit URSS, RDG, China, Cuba, noi am terminat totuși în fața RFG, Franței, Angliei, Italiei, Australiei. Și am avut niște performanțe și la gimnastică, și la caiac-canoe, și la atletism. Adică erau Doina Melinte, Maricica Puică, ele atunci au ieșit în prim-plan și au luat aur. Absolut surprinzător, să terminăm după gazde, gazdele fiind America, a fost o aco­ladă la care noi evident că n-am mai ajuns.

– La Barcelona, în 1992, Alina Astafei „a dat naștere unei ființe umane“, conform spuselor lui Dumitru Graur. Colecționai de pe atunci perle?

– Pe unele știu că mi le-am notat, mai ales la domnul Graur, cu care m-am văzut acum o lună și mi-a spus „nu prea mă plă­ceți!“. Tot dumnealui a spus „sportivul tanzanez“, care, evident, nu există… Astea sunt scăpările de care mi-era și mie teamă când m-ai întrebat despre comentariul în direct. La un mo­ment dat am spus „vă rog să mă sculați“ în loc de „vă rog să mă scuzați“. Aici e neatenție, trebuie să fii foarte stăpân pe me­canismele tale lăuntrice, trebuie să fii și atent la ce se în­tâmplă, să știi că ești urmărit de multă lume, ești ascultat de multă lume, să fii atent la toaleta frazelor tale. Cristian Țopescu – auzisem că era un tip meticulos și informat și că își făcea fișe, dar nici el nu a fost scutit de greșeli de exprimare, oarecum co­mice. Scăpări, nu altceva, de genul „stadionul olimpic din München este un pătrat cu raza de“ nu știu câți metri. El a fost una dintre vocile reprezentative ale reportajului sportiv.

Ra­portările sunt și acum la Cristian Țopescu, chiar dacă există comentatori care poate comentează mai bine decât el. Așa cum, în presa scrisă, raportările sunt la Ioan Chirilă, chiar dacă există oameni care scriu la nivelul lui Chirilă sau chiar peste. Dar el a fost un fanatic al reportajului sportiv, un om talentat, un om care știa foarte multe. Era un om instruit, cultivat, cânta la două instrumente… Prin urmare, nu e vorba de lipsă de cul­­tură. Sunt oameni care sunt tobă de carte. Și care au început prin a face comentariu de sport sau gazetărie sportivă, acum au migrat în alte teritorii. Cum e Tolontan. Tolontan știe carte, nu e un om care a făcut și el acolo, s-a învârtit de un microfon, nici vorbă.

– Te voi ruga să alegi una dintre disciplinele de la Olimpiada de la Paris pe care să o aprofundezi: taekwando, breakdance, skateboarding, volei pe plajă, trampolină, rugby în șapte.

– Probabil aș alege voleiul pe plajă. Pare mai apropiat de sport. Sigur, consumul fizic e foarte mare. Îți mărturisesc aici o apro­piere biografică și personală. Echipa de volei fete din Lugoj a avut la un moment dat rezultate și la volei pe plajă, a câștigat trofee. Președintele clubului de volei este vărul meu primar. Am participat ca spectator chiar recent la un asemenea meci, care a decis „Final Four“-ul feminin!

EURO 2024

Turneul final al Campionatului European de fotbal din această vară va avea loc în Germania, între 14 iunie și 14 iulie.

• PROGRAM. Meciurile din grupe se vor încheia pe 26 iunie. Optimile de finală sunt progra­mate între 30 iunie și 2 iulie. Sferturile de finală urmează să se joace pe 5 și pe 6 iulie, iar semifinalele, pe 9 și pe 10 iulie. Finala este programată pe 14 iulie.
• ROMÂNIA. ­­Naționala de fotbal a României va juca în Grupa E, cu Belgia, Slovacia și Ucraina. Meciurile „tricolorilor“ din grupă sunt programate astfel: 17 iunie, ora 16.00, România-Ucraina; 22 iunie, ora 22.00, Belgia-România; 26 iunie, ora 19.00: România-Slovacia.
• LA TV. ­­Meciurile turneului final al Campionatului European din Germania vor fi transmise de Pro TV și de platforma Voyo.

JO DE VARĂ

A 33-a ediție a Jocurilor Olimpice de vară se va desfășura la Paris, între 26 iulie și 11 august 2024.

• ROMÂNIA. ­­Delegația Româ­niei ajunsese, la jumătatea lunii mai, la 85 de sportivi calificați, care vor participa la competiții de atletism, box, canotaj, gim­nastică artistică, gimnastică ritmică, caiac-canoe, lupte, polo pe apă, scrimă, tenis de masă și iahting.
• LA TV. ­­Jocurile Olimpice de la Paris vor fi transmise de TVR Sport, alături de alte canale din portofoliul TVR. De asemenea, telespectatorii din România vor putea urmări întrecerile olimpice pe Eurosport și pe platforma de streaming Max.