Cum ar putea ajunge zona Mării Mediterane o sursă majoră de energie pentru Europa

Ar putea deveni zona Mării Mediterane o sursă majoră de energie pentru Europa? Dacă totul merge conform planului și di­na­mul sudic al Europei prinde viteză, locuri precum Mallorca vor fi aglo­merate nu doar datorită plajelor și vieții de noapte.

Revista britanică The Economist a realizat un reportaj despre cum poate fi transformat sudul însorit într-un hub de producție de hidrogen „verde“. Astfel, zona ar putea deveni următoarea atracție mediteraneeană – o minieconomie alimentată în întregime de hidrogen „verde“. În centrul noului concept se află două centrale solare, care ar urma să alimenteze un electrolizor, iar acesta ar produce combustibil fără carbon.

Hidrogenul poate fi folosit pentru a pune în mișcare autobuze, poate fi injectat în re­țeaua de gaze a insulei sau poate alimenta sistemele de încălzire ale hotelurilor. „Pro­iectul arată un viitor posibil“, spune Belén Linares, director de inovație la Acciona Ener­gía, companie de energie re­ge­nerabilă și unul dintre investitorii proiectului.

Există o mare problemă deocamdată – nu au hidrogen. Asta, din cauza unei defec­țiuni de proiectare a electrolizorului, produs de firma americană Cummins. Iar importul de hidrogen verde, derivat din surse regenerabile, nu este acum o soluție prac­tică.

Așadar, vorbim de posibilități nelimitate sau sunt vorbe în vânt? Este o întrebare ce planează asupra întregii viziuni europene care anticipează în bazinul mediteraneean o întreagă economie verde bazată pe hidrogen și soare, la fel cum Europa de Nord a de­venit un pol energetic alimentat de vânt. Și dacă viziunea transformării Europei de Sud într-un centru energetic se materia­li­zează, atunci continentul va avea acces la o cantitate mare de energie regenerabilă ief­tină și va putea să reducă amprenta de carbon a industriei sale grele.

Culoar energetic

Marea Mediterană a fost întotdeauna o filieră a energiei (îna­inte de secolul al XIX-lea, sub formă de muncă umană, preponderent a sclavilor). Astăzi este un nod prin care trec zeci de con­ducte ce leagă Europa de Africa și de Orientul Mijlociu.

Uniunea Europeană depinde de regiunea sa sudică pentru peste o treime din importurile de gaz natural. Iar în epoca energiei re­generabile, țările din regiunea meditera­ne­eană practic dispun de cele mai bune con­diții de pe Pământ pentru a exploata na­tura. De pildă, Spania se bucură de o medie zilnică de 4,6 kilowați-oră (kWh) de soare pe metru pătrat, iar Marocul, de 5,6 kWh, dublu față de ceea ce poate spera Ger­mania.

Densita­tea scăzută face ca Spa­nia și Portugalia să aibă teren suficient pentru astfel de câmpuri fotovoltaice, la fel ca deșerturile din nor­dul Africii și din Orientul Mijlociu. În anumite părți ale Marocului și Mauritaniei, atât soarele, cât și vântul sunt din plin, astfel că instalațiile de producere a hidrogenului pot funcționa practic neîntre­rupt. „Există doar zece astfel de zone în întreaga lume“, explică Benedikt Ortmann, care conduce di­vizia solară a companiei ger­mane de energie și construcții BayWa.

Costuri

Evident că accesarea și exploa­tarea acestui gigantic rezervor de energie regenerabilă nu este o idee nouă. În anii 2000, o fundație susținută de zeci de cor­po­rații, în mare parte germane, a venit cu ideea de a acoperi Sahara cu gigantice centrale solare. Dar sprijinul pentru Desertec, înființată în 2009, a dispărut rapid, în principal din cauza costului ridicat al tehnologiei. Ideea a reînviat odată cu progresul teh­nolo­gic și ieftinirea materialelor.

Potrivit Agen­ției Internaționale pentru Energie Regene­rabilă, costul mediu al electricității produse de centralele solare de utilitate a scăzut de la 0,45 dolari pe kWh în 2010 la 0,05 dolari anul trecut.

Transportul energiei spre nord, acolo unde este necesară, a devenit acum mai fe­zabil. Planul fundației Desertec presupunea existența unor cabluri submarine, care aveau o capa­citate limitată. Acum, electroli­zoarele, mai ieftine și mai eficiente, pot converti electri­citatea în hidrogen chiar la sursă, iar acesta poate fi apoi transportat ca gaz sau ca un derivat, cum ar fi amoniacul lichid.

Analiștii estimează că, în câțiva ani, hidrogenul „verde“ din nordul Africii va costa sub 1,50 dolari pe kilogram, probabil făcându-l mai ieftin decât hidrogenul „albastru“, care este derivat din gaze naturale și necesită capta­rea și stocarea carbonului rezultat.

Iar hidrogenul și derivații săi vor fi foarte necesari ca materii prime decarbonizate în industria de oțel și chimică din Europa. Din cele 20 de milioane de tone pe care UE le-a stabilit ca țintă de consum până în 2030, multe vor proveni din extremitatea sa de sud și din nordul Africii.

Potențialul acesta nu e un dat, totuși. Mai întâi de toate, Europa trebuie să pregă­tească piața pentru o nouă sursă de energie și să o facă într-un mediu care nu este reglementat, cu mulți jucători concurenți. „Este o problemă a oului și a găinii“, spune Kirs­ten Westphal, de la Asociația Germană a Industriilor de Energie și Apă. Creșterea simul­tană a cererii și a ofertei este un echilibru delicat.

Companiile ezită să semneze acorduri pe termen lung dacă nu sunt sigure cu privire la disponibilitatea hidrogenului și viitorul preț al acestuia. Faptul descurajează producătorii să ia decizii de investiții cruciale. Iar instabilitatea politică din nordul Africii crește și ea riscurile și, implicit, costul capitalului.

Alegerea

Însă cea mai mare problemă ră­mâne legarea celor două părți ale pieței, care începe prin stabilirea unor conexiuni fizice. Hidrogenul va trebui transportat mai întâi pe mare, probabil sub formă de amoniac (lichid care trebuie păstrat la -253°C, deci dificil de transportat). Capa­citatea de transport pe mare este însă li­mi­tată. Chiar dacă ar fi tehnic posibil, recondi­țio­nând întreaga flotă globală existentă de vase care pot transporta gaz natural liche­fiat, s-ar putea livra doar 6,5 milioane de tone pe an.

Ceea ce înseamnă că este nevoie de conducte. Și la acest capitol, experții sunt îm­păr­țiți cu privire la posibilitatea de a mo­der­­niza rețelele de gaze existente pentru hidrogen. Iar construirea de conducte noi este costisitoare. Apoi, sunt și tensiunile geo­politice – toate cele trei coridoare identificate de UE prin care hidrogenul ar putea circula în bazinul mediteraneean trec prin teritorii problematice.

Europa nu are însă altă opțiune decât să ia taurul de coarne dacă vrea să-și atingă obiectivele ambițioase de reducere a emisiilor de carbon. Comisia Europeană a lansat mai multe inițiative – de la un „accelerator de hidrogen“, pentru a răspândi utilizarea gazului, la o „bancă europeană de hidrogen“, pentru a stimula comerțul. Comisia a făcut mai simplă subven­țio­narea, rela­xând regulile privind ajutorul de stat, astfel încât țările membre să poată susține companiile în eforturile de decarboni­zare.

De asemenea, au fost alocate fonduri pentru conducte de hi­drogen, cum ar fi o legătură de 3.300 de kilometri din Algeria și Tunisia până în Austria și Germania. Proiectele de hidrogen din nordul Africii vor beneficia de investiții din partea instituțiilor precum Banca Euro­pea­nă pentru Reconstrucție și Dezvoltare.

Primii

Spania, Portugalia și Germania au făcut deja primii pași în direcția hidrogenului „verde“.

• Hub. ­­Spania și Portugalia au început stra­tegii naționale ambițioase care vizează transformarea Peninsulei Iberice într-un hub al hidrogenului „verde“.
• Investiții. ­­Germania va trebui să importe până la 70% din hidrogenul necesar pentru decarbonizarea industriei sale grele. Execu­tivul condus de Olaf Scholz a alocat deja peste opt miliarde de euro pentru a susține eforturile companiilor de a deveni mai ecologice. Pe 14 noiembrie, Guvernul Germaniei a anunțat noi subvenții pentru construirea unei rețele de conducte de hidrogen.