Cu toți dolarii la saltea?

Garrett, un tânăr inginer constructor din Atlanta (SUA), citat de The Wall Street Journal, spune că și-a vândut la începutul lui martie, prin intermediul unei firme de brokeraj, o parte din acțiunile pe care le deținea, iar banii încasați i-a plasat pe piața mo­ne­tară, cu o dobândă de 4% (sub rata inflației). Ingine­rul în vârstă de 28 de ani e conștient că ar putea rata câștigurile generate de o eventuală revenire a pieței de capital, însă preferă o poziție mai sigură, cu un randament mai modest. Iar Garrett nu este singurul american speriat de repetarea momentului 2008, mai ales după prăbușirea peste noapte a Silicon Valley Bank și a Signature Bank.

Aceeași publicație remarcă faptul că investitorii individuali și-au pierdut apetitul pentru investițiile în acțiuni, ceea ce lasă bursa americană fără un important pilon de sprijin. În condițiile în care investitorii instituționali sunt oricum destul de rezervați în pri­vința plasamentelor bursiere, investițiile persoane­lor fizice înregistrau un spectaculos record în februa­rie. Vanda Research, firmă de cercetare care face măsu­ră­tori din 2014, arăta acum o lună și jumătate că americanii ajunseseră să investească pe bursă 1,5 miliarde de dolari pe zi.

ILUZII & DEZILUZII. După falimentul Silicon Valley Bank, entuziasmul general s-a disipat, cu toate că această bancă avea în principal conturi corporate, iar toate depozitele – indiferent de suma depusă – au fost garantate de stat. Dacă punem la socoteală și prăbușirea anterioară a piețelor cripto, care au înghițit multe economii strânse dolar cu dolar de contribuabilii americani, riscul a căpătat o cu totul altă dimensiune în ultimele 30 de zile. Una aproape înfricoșătoare.

Practic, singurul suport important pe care îl mai are piața americană rămân corporațiile care își răs­cumpără propriile acțiuni (buy back). Când prețul scade sub un anumit nivel, considerat ca un prag minim de subevaluare, multe companii (inclusiv din România) pun în practică strategia răscumpărării. Doar la începutul lui martie, Bank of America a răs­cumpărat acțiuni în valoare de 16 miliarde de dolari, ceea ce nu e de neglijat la o capitalizare de aproape 230 de miliarde de dolari.

Și nu doar acțiunile – un instrument de economi­sire foarte popular, de altfel – sunt lăsate baltă de americani. Clienții unui fond de investiții din marea familie Blackstone au retras 4,5 miliarde de dolari doar în martie. De asemenea, deloc neglijabil, dacă ne uităm la capitalizarea totală a Blackstone Real Estate Income Trust, care se ridică la 70 de miliarde de dolari.

Și mai îngrijorător este că deja de cinci luni admi­nistratorii fondului impun limitări la retrageri, iar încrederea clienților nu a fost recăpătată nici după ce președintele Blackstone a adunat 200 de investitori importanți și le-a vorbit despre oportunitățile pe care criza financiară le deschide. În mare, acestea ar consta în scăderea capacității băncilor (mai ales a celor regionale) de a finanța proiecte imobiliare.

Așa că, asemenea lui Garrett, americanii de rând preferă mai nou să-și țină banii în depozite cu do­bânzi mari, în fonduri de pe piața monetară sau în titluri de stat care dau randamente-record pentru ultimul deceniu. Fondurile de pe piața monetară au adunat aproape 200 de miliarde de dolari de la începutul lui 2023, ceea ce e o performanță cel puțin pentru ultimii 15 ani.

PUȚIN CASH. Și, pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, în ciuda asigurărilor date de Fed și de Trezorerie că sistemul bancar este solid, o descoperire făcută de Financial Times arată că băncile regionale nu se află în cea mai fericită situație. Circa 30 de bănci cu active cuprinse între 50 și 250 de mi­liarde de dolari au scăzut ponderea cash-ului din deținerile lor de la 13% în 2022 la circa 7%, în medie, în 2023. Ce în­seamnă asta? În cazul unui „asalt“ al deponenților, așa cum s-a întâmplat în cazul Silicon Valley Bank, băncile ar avea serioase dificultăți de onorare a plă­ților. Vorbim despre cel mai scăzut nivel din 2008 până în prezent.

De aici vine și o primă cauză a fragilizării băncilor mici. După criza financiară, autoritățile le-au impus să păstreze cel puțin 10% din active în numerar. În 2018, legislația s-a relaxat, în sensul că băncilor din această categorie li s-a permis să-și scadă deținerile de cash, lucru care s-a și întâmplat.

Pe de altă parte, creș­terea dobânzii-cheie a Fed – un barometru pentru costul împrumuturilor pe care le iau băncile pe termen lung – le-a complicat acestora viața în urmă­to­rul fel: diferența (spreadul) dintre costul banilor împrumutați și câștigul din vânzarea de credite pe termen scurt s-a îngustat. Așa că băncile au fost nevoite să pună la lucru mai mulți bani.

Garrett și alți investitori care îi împărtășesc temerile ar trebui totuși să știe că băncile mari, precum Citigroup sau JPMorgan Chase, au serioase rezerve de numerar și sunt strict reglementate. Poate singura veste bună.