Certitudini puricoide

Naționalul din București sărbătorește Ziua Mondială a Teatrului printr-o conferință a lui Dan Puric, orga­ni­zată sub ochii directorului interimar Mircea Rusu. Ulterior, „Omul liber“ cu „Suflet românesc“ și care știe „Cine suntem“ (Cum, cine? „Acești români fantastici“) ține o conferință la o biserică din Titan, „cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel“.

În preafericirea dumisale, patriarhul nu are timp să afle că, în incinta bisericii, organizatorii evenimentului amenajează un stand unde se vând cărțile confe­rențiarului. Asta nu-l împiedică pe „Omul liber“, care își păstrează neatârnarea din vremurile când semna informări pentru Mănăstirea Secu, aidoma oricărui creștin preocupat de binele semenilor, să se consi­dere „pedepsit public și fugărit“. Aici Dan Puric are dreptate: fuga de la TNB la RTV, fuga de la RTV la o biserică din Titan, fuga de la biserica din Titan la Rea­litatea TV, fuga de la Realitatea TV la Antena 3 și tot așa. Vorba poetului: „O fugă-i viața, / Deci te fugă“. De la Tom Courtenay în „Singurătatea alergătorului de cursă lungă“, nimeni n-a mai gonit atât, cu priviri aruncate din când în când în urmă, ca nu cumva să se ivească pericolul urmăritorului care câștigă teren.

Tot aici, la persecutio in integrum, trebuie înca­drată și pedepsirea publică a lui Dan Puric, care abia are timp să se deplaseze de la un stâlp al infamiei la altul, gata să suporte martiriul emisiunilor TV cu ri­sipă de tămâie. Din punctul ăsta de vedere, da, mai că ți se face milă de Puric, silit să stea de vorbă cu Anca Alexandrescu sau cu Mihai Gâdea.

Se știe însă că, în lipsă de călău sau de gealat care să ilustreze prestația cu damf legionaroid a persecutatului, e bun și un Gâde.

„STAND-UP PATRIOTIC“. Tocănița oratorică pe care o pregătește Dan Puric pentru auditoriu are aceleași ingrediente de ani de zile: excepționalismul românesc care nu cade bine la lingurica europeană, geniul autohton gata să surclaseze planeta, naționalis­mul asortat cu citate nu întotdeauna exacte, patosul revanșard împotriva celor care vor, mișelește, ceva de la noi.

Pentru simplificare, România este Iisus Hristos, pe când Uniunea Europeană joacă rolul lui Pilat din Pont. Să-l consi­deri pe Pilat din Pont comi­sar european, așa cum afir­mă Puric în biserica din Titan, trădează meca­nisme de gândire profund avariate, care-l fac pe rostitor să sară pârleazul logicii și să aterizeze cu popo­nețul direct pe miriște. La asta te duce uneori fugă­rirea de care aminteam la înce­put.

Ajungi să nu mai știi unde ești și unde trebuie să ajungi. Fiindcă, după Teatrul Național și o bise­rică, următoarele spații pen­tru conferință pot fi la fel de bine ștrandul, frizeria, stația de metrou sau sala pașilor pierduți. La Circul de Stat, nu, acolo concu­rența zoologică ar fi prea mare pentru autorul a ceea ce el însuși numește „stand-up patriotic“. Oricum, să afurisești toată ziua-bună ziua Uniunea Europeană după ce ani la rând te-ai rugat de ea să-ți facă loc sub acoperiș e de un absurd definitiv. Spre a nu mai spune că, fără apar­te­nența la UE și la NATO (altă suferință care-l cariază pe aprodul Puric), e lesne de dedus ce ar fi riscat România lui 2022 în fața Rusiei din același an.

PRIMUL VIU. Încă nu se știe dacă, patriot cum se arată, Dan Puric va candida sau nu la președinția țării. Dacă o va face, va avea un vot asigurat: al ge­ne­ralului Dunlop, al rockerului cu cercel Ilie Năstase, care își declară deja sprijinul nemijlocit pentru el. Faptul că Ilie Năs­tase crede și azi că uniformele sunt mondenități vestimentare și că le îmbraci în funcție de vreme ține de precaritatea instrucției lui cazone și de distincția anevoioasă între pușcă și vipușcă.

Dacă totuși nu va candida, Dan Puric își va îmbogăți palmaresul gaze­tă­­resc scriind în continuare la revista neolegionară „Certitudinea“, unde va fi coleg de redacție cu Eminescu, Alecsandri, Eudoxiu Hurmuzachi, Carmen Sylva, Nae Ionescu și Nicolae Iorga. Poftim? Sunt morți? S-o credeți voi. Una dintre certitudinile „Certitudinii“ se numește furt de glorie și măsoară gra­dul de veleitarism patriotard al celor care căpușează prestigiul iluștrilor dispăruți. În fond, și Valeriu Zgonea a vorbit la un moment dat despre „colegul meu, Mihai Viteazul“, cu o nonșalanță pe care un Adrian Minune, de exemplu, n-ar fi arborat-o niciodată ca să se refere la „colegul meu, Chopin“.

Dar ce mi-a venit să evoc dintr-odată amestecul de impostură, impietate și sacrilegiu din „Certitudinea“? Și ce legă­tură are revista cu Dan Puric? Simplu. La conferința ținută la Teatrul Național, spectatorii gă­sesc pe scaune, sub ochii directorului Mircea Rusu (ptiu!), un număr din amintita revistă. Și, pentru a împinge coincidența un pic mai încolo, directorul Rusu (ptiu, ptiu!) e admiratorul declarat al lui Dan Puric.

Miș­când încă puțin coincidența, consta­tăm că primul cetățean viu din caseta redac­țională a „Certitudinii“ e – nu se poate așa ceva! – nimeni altul decât Dan Puric. Politizarea întregului episod e cu atât mai sul­furoasă cu cât, ceva mai devreme, când se propusese luminarea Teatrului Național în culorile steagului ucrainean, în semn de solidarizare cu drama de dincolo de graniță, directorul Mircea Rusu (ptiu, ptiu, ptiu!) a glăsuit că tea­trul face artă, nu politică.