Centenarul comunist și visul lui Xi
Aniversarea centenarului Partidului Comunist Chinez vine într-un moment în care China duce o luptă crâncenă în culise și la scenă deschisă cu Statele Unite ale Americii pentru supremația globală. Are propriile provocări interne, iar cel mai mare risc de instabilitate este transferul de putere dinspre liderul Xi Jinping (68 de ani) spre succesorul său.
Pe 1 iulie, Partidul Comunist Chinez (PCC) a sărbătorit 100 de ani de la fondare. S-a autoproclamat ca fiind „măreț, glorios și corect“. Acum, la debutul celui de-al doilea secol de existență, PCC are chiar mai multe motive să se laude. Nu doar a supraviețuit mai mult decât au crezut și anticipat mulți dintre criticii săi, dar pare să fie în plin avânt. Când Uniunea Sovietică a făcut implozie în 1991, au fost mulți cei care au crezut că următoarea victimă a schimbării va fi comunismul din China. Pentru a ne da seama cât de tare s-au înșelat, să ne uităm la declarațiile președintelui american Joe Biden, care la summitul din 13 iunie a simțit nevoia să spună că nu doar SUA sunt în contradicție cu China, ci că multe democrații ale lumii au dubii dacă pot sau nu să facă față și să concureze (cu China)“, observă publicația britanică The Economist într-o analiză dedicată centenarului PCC.
Un singur partid a condus China timp de 72 de ani fără să fi fost ales de cetățeni. Nu este însă un record. Lenin și urmașii lui au deținut puterea la Moscova pentru ceva mai mult timp. La fel a reușit și Partidul Muncitorilor din Coreea de Nord. Totuși, niciuna din aceste dictaturi nu s-a putut metamorfoza dintr-un dezastru social, cum a fost China în timpul lui Mao Zedong, în a doua mare economie a lumii, care devansează Statele Unite în materie de inovație tehnologică și infrastructură. Comuniștii chinezi s-au dovedit a fi, iată, cei mai de succes autoritariști ai lumii.
Explicațiile succesului PCC
Sunt trei mari motive pentru care PCC a reușit să păstreze puterea atât de mult timp. Primul ține de cruzimea cu care a acționat regimul de la Beijing. A ezitat puțin înainte să strivească protestele din Piața Tiananmen în 1989, dar în final a făcut-o cu gloanțe adevărate, supunând prin teroare întreaga țară.
De altfel, liderii actuali ai Chinei nu dau niciun semn că ar avea vreo remușcare legată de acel masacru. Dimpotrivă, președintele Xi Jinping spune că prăbușirea Uniunii Sovietice a fost cauzată de liderii ei, care nu au fost suficient de bărbați să se ridice și să reziste în momentele-cheie. În traducere, spre deosebire de cei chinezi, liderii sovietici nu au avut curajul să mitralieze protestatari neînarmați.
Al doilea motiv care explică longevitatea PCC ține de agilitatea ideologică. În câțiva ani de la moartea lui Mao în 1976, noul lider de la Beijing, Deng Xiaoping, a început să pregătească terenul pentru a lăsa forțele economiei de piață să înceapă să funcționeze. Maoiștii s-au revoltat atunci, dar produsul intern brut a început să crească accelerat. Pe fondul protestelor din Piața Tiananmen și al prăbușirii Uniunii Sovietice, Deng le-a rezistat maoiștilor radicali și a îmbrățișat capitalismul cu și mai mare fervoare. Au fost închise multe companii de stat și tot multe au fost privatizate. Milioane de chinezi au ajuns șomeri la acel moment, dar economia chineză a explodat.
Sub conducerea lui Xi, PCC a făcut o mutare – s-a concentrat pe ideologie. Predecesorii săi de dată mai recentă au permis o oarecare doză de disidență. Mao este din nou un model preamărit, iar cadrele de partid metabolizează filosofia lui Xi. Birocrații, armata, poliția au fost epurate de corupți. Marile afaceri sunt aliniate noii ideologii.
Xi a refăcut partidul din temelie, creând o rețea de spioni și colaboratori care sunt infiltrați în companii pentru a le supraveghea îndeaproape. Din perioada Mao, societatea chineză nu a mai fost atât de vigilent controlată.
Al treilea motiv care explică succesul PCC – China nu s-a transformat într-o cleptocrație pursânge, în care avuția țării să ajungă să fie drenată exclusiv către cei bine conectați. Corupția rămâne la cote ridicate, iar cele mai influente familii sunt și foarte bogate. Dar și foarte mulți chinezi au simțit că viața lor s-a îmbunătățit, iar PCC s-a dovedit suficient de inteligent să țină cont și de dorințele majorității. A mai scăzut fiscalitatea pentru mediul rural, a creat un sistem solidar în care oricine primește o pensie, iar serviciile de sănătate sunt subvenționate. Beneficiile nu au fost foarte generoase, dar au fost apreciate.
Și totuși, sfârșitul
În timp, observatorii occidentali au identificat mult mai multe motive pentru care PCC se va prăbuși. Evident că acel control pe care-l presupune statul cu un singur partid este incompatibil cu libertatea pe care o presupune o economie de piață. La un moment dat, creșterea economică accelerată a Chinei va rămâne fără combustibil și inevitabil se va ajunge la dezamăgire. Iar din acel punct, vor izbucni protestele. Va veni momentul când vasta clasă de mijloc creată de această dezvoltare va cere tot mai multe libertăți, în special pentru că mulți din noua generație s-au născut în plină democrație, în Occident, unde părinții lor și-au definitivat educația.
Ei bine, aceste profeții au fost năruite de popularitatea în creștere a PCC. Foarte mulți chinezi apreciază partidul pentru viața mai bună pe care o duc. Forța de muncă a Chinei îmbătrânește, se împuținează și optează pentru pensionare timpurie, genul de probleme cu care se confruntă mai orice guvern al lumii moderne, fie autoritarist sau nu. Creșterea economică viguroasă pare că va mai putea fi susținută ceva timp de acum.
La fel, mulți chinezi admiră PCC pentru mâna de fier cu care conduce. Iată cât de repede a reușit să gestioneze criza COVID-19 și a relansat creșterea economică, spun unii, în timp ce Occidentul vedem cum se poticnește.
Mulți cochetează cu o restaurare a influenței Chinei în lume ca în perioada vechilor dinastii. Este jucată cartea naționalistă – mass-media gonflează partidul, legitimat prin afilierea sa la națiune și cultură, iar America este caricaturizată și redusă la o țară a masacrelor armate și a revoltelor rasiale. Orice alternativă a statului cu un singur partid înseamnă, iată, haos.
Când apar voci disidente de luat în seamă, Xi recurge la tehnologie pentru a le potoli din fașă. Străzile din China sunt înțesate cu videocamere echipate toate cu software de recunoaștere facială. Rețelele sociale sunt cenzurate și atent urmărite. Cine spune ce nu trebuie își riscă locul de muncă și libertatea. Iar prețul plătit de partid pentru succesul asigurat prin represiune brutală este cumplit.
Cea mai mare amenințare la adresa regimului lui Xi nu vine dinspre mase, ci chiar din interiorul partidului. În ciuda tuturor eforturilor, PCC este lovit de marasmul atomizării, al trădărilor și al lâncezelii ideologice. Cei care au fost acuzați că au complotat pentru a lua puterea au ajuns la închisoare. În China, politica este mult mai opacă azi decât a fost în ultimele decenii. Epurările pe care le ordonă recurent Xi indică faptul că vede peste tot inamici ascunși.
Momentul de cea mai mare instabilitate pentru PCC va fi cel al succesiunii. Nu știe nimeni cine îi va urma lui Xi, nici măcar cum se va face tranziția spre noua putere. Când a schimbat termenul-limită al mandatului prezidențial în 2018, a fost semnalul că vrea să se agațe de putere indefinit. Dacă va fi așa nu va face decât să crească riscurile asociate eventualului transfer de putere. Chiar dacă pericolul la care este expus partidul nu va conduce în mod necesar la o conducere luminată, cum și-ar dori forțele iubitoare de libertate, la un moment dat chiar și această dinastie chineză va lua sfârșit, conchide publicația britanică.
Metamorfoza
Cinci decenii și șase lideri de după Mao au scos sute de milioane de oameni din sărăcie și au transformat China în a doua economie a lumii.
- ÎNCEPUTUL. Pe 23 iulie 1921, într-o casă mică din cărămidă situată în Shanghai, Mao Zedong și un mic grup de revoluționari chinezi, inspirați cu toții de revoluția bolșevică din Rusia, s-au adunat în secret. Așa au pus bazele Partidului Comunist Chinez.
- PUTEREA. În 1949, PCC a reușit să răstoarne guvernul naționalist al lui Cian Kai-și. În octombrie același an Mao Zedong a proclamat Republica Populară Chineză.
- MEMBRI. La 100 de ani de la înființare, PCC are peste 95 de milioane de membri, aproape 7% din întreaga populație a Chinei.
Acest articol a apărut în numărul 120 al Revistei NewMoney
FOTO: Getty
