În cele din urnă

Într-o urnă găseşti două tipuri de cenuşă: cea a arşilor în crematorii şi cea a speranţelor de după alegeri. Primul tip nu trebuie să îngrijoreze peste măsură. E preferabilă aici înţelepciunea tranşantă a lui Păstorel Teodoreanu: „Morţii cu morţii, viii cu viile“. Pentru cei amatori totuşi de extravaganţe funerare, există „And in the End“ de Keith R. Lindsay, care a apărut şi în româneşte. Titlul cuminte şi fidel ar fi trebuit să fie „În cele din urmă“, însă un calamburgiu aflat în trecere prin redacţie a schimbat o literă. Aşa a apărut „În cele din urnă“, un compendiu al celor mai stranii incinerări şi înmormântări din lume, precum şi dovada că oamenii au ţinut, din cele mai vechi timpuri, să-şi marcheze original trecerea dincolo. Pe o planetă nicicând în deficit de nerozi şi nerozii, aproape că nu te mai miră exi­gen­ţele testamentare ale răposaţilor: ici un mormânt în formă de hamburger, colo un sicriu care imită un monopost de Formula 1, dincolo un cavou cu boxe din care se aude în buclă Sepultura etc. Capriciile lor pendulează între lugubru şi ridicol, ceea ce în­seamnă că semenilor cu scaun la cap nu le rămâne – în cele din urmă sau în cele din urnă – decât să se crucească.

Alegeri și alegeri. Cenuşa decepţiilor electo­rale – cazată tot în urne, dar de vot – se va îm­bo­găţi nu peste multă vreme cu încă un strat. Vom avea din nou alegeri. Lumea românească se va împărţi iarăşi între ab­stinenţi care vor avea grijă să mârâie post-factum, în emisii de o perfectă inutilitate, şi sârguincioşi care, împinşi de partid sau de propria conştiinţă, se vor duce să pună ştampila. E bine totuşi să ştie, mai cu seamă cei care cred că reveria e bacşişul realităţii, pe cine aleg. Nu de alta, dar cine mai are candoarea să viseze apariţii mesianice şi figuri pro­videnţiale merită un tratament de tip ice bucket. Alegerile le câştigă mai degrabă gro­parii decât salvatorii. Traficul cu promisiuni e o reţetă care produce invariabil răbdări prăjite, spre regretul tardiv al celor duşi cu zăhărelul (sau cu uleiuţul, în funcţie de organizaţia locală care asi­gură tra­ta­ţia).

Poate că, până la următoarele alegeri, vor ieşi pe piaţă semne electorale noi. Petre Daea, Bourvil-ul vieţii politice din România, a propus deja oaia („Oaia este o statuie vie. Lângă oaie găseşti o frunză, pe când lângă frunză nu găseşti o oaie.“) şi chiar vaca („Vaca este un miracol extraordinar, care transformă mirajul în lapte“) pe post de semne electorale şi chiar ca posibile branduri de ţară. Pe de o parte, progresul faţă de cartoful lui Ion I. Brătianu e evident. Pe de altă parte, recen­să­mintele nu pot stabili, din păcate, câţi dintre cetă­ţenii României au comportament şi IQ ovin sau bovin. Epigrama aceluiaşi Păstorel – „Am trimis la mauri / Un ministru nou, / Printre-atâţia tauri / Să fie şi-un bou“ – confirmă bănuiala selecţiei negative pe care se întemeiau ierarhiile de după 1946.

Micul, rujul, groapa. Cert este că umorul românesc va face să apară şi alte semne înainte de alegeri. Există deja o listă scurtă pe care figurează micul (ruloul de carne friptă care întemeiază o viziune nu tocmai macră asupra unei realităţi nu tocmai sacre – vezi şi eseul „Aspecte ale micului“ de Marian Vanghelie), punga (agentul polimerizat stereospecific al pomenii şi totodată dovada că România rămâne fidelă menta­lităţii de asistat), bustiera (indicatorul de perfor­manţă în carieră pentru ve­leitarele care, căutân­du-şi basto­nul de mareşal din raniţă, au dat peste rujul din poşetă) sau groapa (testul obligatoriu al oricui se urcă la volan şi vrea să conducă fără grijă). Lumea s-a săturat de inimi, cruci, trandafiri, balanţe, să­geţi, vulturi şi alte semne golite de conţinut. E timpul pentru altceva.

Şi, să vezi coincidenţă, va fi timpul şi pentru altcineva. Pentru noi candidaţi, în afara celor cunos­cuţi. Aici e-aici. Poate părea prematur un îndemn la înţelepciune încă din miezul ăsta de vară, dar, zice francezul, un homme averti en vaut deux. Şi are dreptate. Dacă tot nu ne putem desprinde din vraja promisiunilor decât după ce răul a fost comis, mă­car să nu suflăm în pânzele deraiaţilor, aşa cum am făcut de atâtea ori. Să fie clar. Fără vesel-inconş­ti­enta noastră contribuţie, n-ar fi existat atâtea ase­mănări între scena electorală a României şi Curtea Miracolelor din romanul lui Hugo. Fără gustul nostru năprasnic pentru farsă, uşa electo­rală nu s-ar fi deschis niciodată pentru Florin-Mihai Nahorniac (care se revendica direct din Ştefan cel Mare şi avea fotografii tandre cu Yasser Arafat şi Muammar al Gaddafi), pentru familia de bolnavi psihic Iosi­pescu Zambra şi maşinile ei pe care scria Zambra 1, Zambra 2 şi Zambra 3, ca în „Dallas“, pentru Nati Meir, Constantin Ninel Potârcă, Brătianu-Cartof, Constantin Mudava, Irinel Columbeanu, Lucian Cornescu-Ring, Nuţu Anghelina, Lia Roberts şi Raj Tunaru.

I-aţi uitat sau n-aţi auzit de ei? Păcat. Ar fi cazul să vi-i (re)aduceţi în memorie, măcar pentru vaccinarea discernă­mân­tului. Altfel, veţi ajunge în cele din urmă să vârâţi plicul alături de cele(lalte) din urnă şi nu veţi şti dacă aţi făcut bine sau nu.