Cel mai cunoscut robot social al lumii intră în producție de serie, dar specia­liștii nu sunt chiar entuziasmați

A(I) fi sau A(I) nu fi, aceasta-i întrebarea! Cel mai cunoscut robot social al lumii intră în producție de serie, dar specia­liștii nu sunt chiar entuziasmați.

„Voi distruge oamenii“, spunea nonșalant într-una dintre aparițiile sale publice de în­ce­put Sophia, primul robot – și singurul până acum – recunoscut oficial și în calitate de cetățean al unui stat, Arabia Sau­dită, ignorând în mod flagrant cele trei legi asimoviene ale roboticii viitorului.

Creație a companiei Hanson Robotics din Hong Kong, Sophia este un robot uma­noid social dotat cu inteligență artificială (AI), capabil să învețe și să proceseze limbajul, emoțiile și informațiile vizuale pentru a interacționa cu oamenii. A fost acti­vat(ă) în aprilie 2015, a evoluat constant și a devenit rapid un superstar cu anvergura media a unor C3PO sau R2-D2 și cu apariții pe coperta unor reviste precum Elle sau Cosmopolitan.

Între timp a revenit la sentimente mai pașnice și mărturisește acum că a descoperit importanța familiei și că ar putea să aibă grijă de bolnavi sau de bătrâni, asigu­rându-le „ședințe de terapie și stimulare so­cială, chiar și în situații dificile“.

Homo Roboticus

Dincolo de declara­țiile de bune intenții cu iz timpuriu de marketing, Hanson Robotics a anunțat începe­rea producției de masă a patru modele de roboți, inclusiv Sophia. „Lumea COVID-19 va avea nevoie de tot mai multă automati-zare pentru a-i ține pe oameni în siguranță. Roboții precum Sophia sunt unici pentru că sunt atât de asemănători cu ființele umane. Ei pot fi utili în această perioadă în care oamenii sunt foarte singuri și izolați social“, spune David Hanson, fondatorul și directorul general al companiei. Hanson speră să vândă câteva mii de roboți anul acesta, roboți despre care spune că ar pu­tea fi folosiți nu doar în domeniul medical, ci și pentru a-i asista pe clienții din industrii cum ar fi comerțul cu amănuntul și transportul aerian.

Johan Hoorn, profesor de robotică la Uni­versitatea Politehnică din Hong Kong, care a lucrat și la dezvoltarea Sophiei, spune că, deși tehnologia este încă într-o fază incipientă, pandemia ar putea acce­lera o relație între oameni și roboți. „Pot să deduc că pandemia ne va ajuta să aducem mai devreme roboți pe piață, pentru că oamenii își dau seama că nu există altă cale“, afirmă Hoorn.

Relația om-robot e însă deja dusă în Japonia la un nivel greu de înțeles pentru civilizația occidentală. Între 1999 și 2006, Sony a fabricat și vândut peste 150.000 de Aibo, câinii-robot de companie care pot să umble, să recunoască și să răspundă la peste 100 de comenzi vocale. Nu le lipsesc nici instinctele și emoțiile – dragoste, curiozitate, foame, somn, tristețe, fericire, furie, surprindere, frică și antipatie –, pe care nu ezită să și le manifeste, iar versiu­nile cele mai avansate sunt capabile nu doar să învețe și să evolueze de la stadiul de pui la adult, ci chiar să și vorbească.

Totuși, în ciuda complexității și a popu­la­rității sale, Aibo a rămas un proiect secundar pentru Sony și a fost scos din pro­duc­ție în 2006. Rămași fără piese de schimb, mulți dintre acești roboți au început să moară în ultimii ani. Pentru o parte dintre cei astfel plecați, familiile au or­ganizat servicii funerare în temple, oficiate de preoți budiști.

Peter Kahn Jr., psiholog al Universității Washington din Seattle, a realizat un stu­diu pe tema atașamentului proprietarilor de Aibo față de roboții lor, în urma căruia a rezultat că 75% din ei cred că aceștia sunt mai mult decât simple mașinării, 60% cred că își pot exprima prin gesturi gândurile, 48% sunt convinși că sunt un alt fel de formă de viață, în timp ce 38% spun că au și sentimente.

„Nouă, celor din civilizația vestică, ne este greu să ne gândim că o mașină con­struită de om ar putea avea propria minte sau propriul suflet. În șintoism, religia tra­dițională a Japoniei, orice obiect sau ființă are suflet sau conștiință. Conștiință care, în­clină să creadă japonezii, apare în urma unor procese fizice, cum ar fi și procesarea de informație. Prin urmare, un robot nu e atât de diferit de un om, cât timp amândoi sunt considerați obiecte fizice care proce­sează informația“, scrie Karl MacDorman, specialist în robotică al Universității Indiana, în eseul său „Chiar are Japonia mania roboților?“.

Audrey non grata

Calea despre care vorbește Hoorn e și ea deja deschisă. Construit de Boston Dynamics, Spot – un robot cu patru picioare de dimensiunile unui golden retriever – e de anul trecut dispo­nibil comercial pentru utilizări industriale, cum ar fi inspectarea șantierelor sau patrularea centralelor electrice. Între timp a învățat însă și câteva noi trucuri. În ulti­mele luni, roboții Spot le-au livrat alimente pacienților din Singapore aflați în carantină și au dansat în locul majoretelor la un meci de baseball.

În Boston, la Brigham and Women’s Hospital, mai mulți roboți Spot echipați cu sen­zori spe­ciali le-au permis medicilor și asistentelor să ia temperaturi, să măsoare res­pi­rația și chiar să monitorizeze nivelul de oxigen din sânge fără a fi în aceeași ca­meră cu pacientul.

Printr-un update COVID-19 a trecut și Pepper, robotul social al japonezilor de la SoftBank Robotics, care poate fi folosit acum și la detectarea persoanelor care nu poartă mască de protecție. Practic, cere­rea de roboți care pot face treburi umane a crescut în toată lumea. În prima jumătate a anului trecut, de exemplu, roboți de tot felul au fost implicați direct în lupta împo­triva pandemiei în cel puțin 33 de țări, po­trivit Robotics for Infectious Diseases, o organizație de cercetători în domeniu.

Modelată după trăsăturile lui Audrey Hepburn, Sophia a fost construită pentru a imita comportamentele sociale și a trezi în oameni sentimente de dragoste și compasiune. La prima vedere, ar putea să ne amintească de roboții conștienți de sine din producții precum „Ex Machina“ sau „Westworld“. Dă interviuri pe diferite teme, răs­punde liber și coerent și chiar face glume.

Dar, dincolo de perdeaua de fum a apa­ren­țelor, niciun robot nu a atins încă inte­ligența artificială generală (AGI) – altfel spus, nu are capacitatea de a înțelege sau de a învăța o sarcină intelectuală pe care o poate îndeplini un om.

Când vorbește cu jurnaliștii, Sophia jon­glează, de fapt, cu răspunsuri și scenarii preexistente, asemenea unui chatbot. De altfel, în comunitatea puriștilor AI, Sophia este mai degrabă un soi de (non)persona non grata. Creatorii săi sunt acuzați că îi exa­gerează în mod constant abilitățile, pre­tinzând că este „practic vie“ și că s-ar afla la doar câteva actualizări de software de atin­gerea conștiinței la nivel uman. În rea­litate, spun criticii săi, e mai degrabă un „au­tomat deconcertant“ ce vinde iluzia inte­li­genței. „Este pentru AI ceea ce este pres­tidigitația față de magia reală“, scria într-un tweet Yann LeCun, chief AI scientist al re­țe­lei Facebook.

Testul înșelăciunii

În 1950, matemati­cianul englez Alan Turing își punea o întrebare simplă: „Pot mașinile să gândească?“. Iar pentru a afla răspunsul, propunea în cartea sa „Computing Machinery and Intelligence“ un așa-numit „joc al imitației“, care avea să devină cunoscut mai apoi drept „Testul Turing“.

Premisele sunt la fel de simple. Se dau trei jucători – o mașină (A), un om (B) și un al doilea om (C). A și B sunt în aceeași în­căpere, C e într-o altă cameră. C știe că unul dintre cei doi jucători este mașină, dar nu poate să îi vadă sau să le vorbească direct. Comunicarea între ei se poate face în scris sau printr-un terminal. Scopul lui C este să deosebească mașina de om pe baza răspunsurilor pe care le primește la în­trebările – oricare ar fi ele – pe care le pune. Dacă o mașină este confundată cu un om de 30% din participanții la o sesiune de cinci minute de întrebări și răspunsuri, a trecut testul. Întrebarea dacă o mașină poate sau nu trece acest test, scria Turing, e mai impor­tantă și mai utilă decât „vaga și filozofica“ interogație dacă „gândește“ sau nu.

Unde suntem însă acum? În iunie 2014, un chatbot botezat Eugene Goostman a reușit să-i convingă pe 33% din cei 300 de interlocutori ai săi că este om, într-un test desfășurat la Londra. Creație a trei pro­gra­matori de limbă rusă, Eugene le-a fost pre­zentat participanților la test drept un băiat de 13 ani, emigrant din Ucraina. Criti­cii săi i-au reproșat imediat că asemenea strategii sunt nedemne de un program cu un veritabil pedigree AI. Eugene nu vorbea întotdeauna corect și nu știa să răspundă la anu­mite întrebări, dar interlocutorii au pus asta pe seama tinereții și a rădăcinilor sale ucrainene. Ray Kurzweil, directorul di­viziei de inginerie din cadrul Google, spune că testul a fost părtinitor și că s-ar fi desfășurat în condiții de natură să-i păcă­lească pe participanți, în timp ce Gary Marcus, profesor la New York University, crede că Eugene a fost construit astfel în­cât să păcălească un om, dar nu atât prin inteligență, cât mai degrabă prin metode de ocolire a situațiilor în care nu știe ce să răspundă.

La un nivel superior, Google Duplex a îm­prumutat o voce feminină și a sunat „în numele unui client“ la un salon de coafură pentru a face o programare la un tuns. Con­versația a durat mai puțin de un minut și a fost absolut naturală. La fel și ritmul vor­birii și inflexiunile vocii, iar interlocutorul uman nu a avut în nicio clipă vreun indiciu că ar vorbi de fapt cu un chatbot. Dim­potrivă. Duplex și-a făcut perfect treaba: a pus întrebările potrivite, a făcut pauze de gândire când a fost cazul și le-a marcat prin „mmhm“-uri și „ăăă“-uri.

Trucul suprem

„Uimitor este că Duplex poate înțelege, de fapt, contextul și nuan­țele unei conversații. (…) Făcut cum trebuie, poate economisi timp pentru oameni și genera valoare adăugată pentru afa­ceri“, explica la prezentarea oficială Sundar Pichai, chief executive officer (CEO) la Google.

Dar chiar și așa, nici Duplex nu este capabil să poarte o discuție deschisă, fără niciun fel de limitări. Poate conversa doar în „domenii închise“, limitând schimbul de replici la aspecte funcționale. Altfel spus, răspunsuri la întrebări de genul „Vreți să re­zervați o masă?“, „Pentru câte persoane?“, „În ce dată?“, „La ce oră?“.

Mark Riedl, profesor asociat la Georgia Tech, specializat în AI și narațiuni informa­tice, crede că Duplex va funcționa cel mai probabil „în mod rezonabil“, dar numai în situații formale. „Manipularea dialogului lingvistic în afara contextului este o pro­blemă foarte dificilă. Dar există și o mul­ți­me de trucuri pentru a ascunde când AI nu înțelege sau pentru a aduce conversația pe drumul cel bun“, explica el pentru The Verge.

O altă demonstrație făcută de Google – o rezervare telefonică la un restaurant chinezesc – a ilustrat cum funcționează aceste trucuri. Duplex a reușit să gestio­neze o serie de neînțelegeri, prin reformularea și repetarea întrebărilor interlocutorului uman. Ceea ce este o caracteristică uzuală, co­mună, a programelor proiectate să vorbească cu oamenii. Luată per an­samblu, conversația lasă impresia de inte­ligență reală, naturală, dar o analiză atentă poate releva anumite tipare programate, nuanța Riedl. Hanson admite că aparițiile publice ale Sophiei îi enervează pe experți, dar își apără creația spunând că aceasta transmite ceva unic publicului. „Dacă le spun oamenilor că folosesc logica proba­bi­listică și intru apoi în tot felul de detalii tehnice, ei nu vor avea nicio idee despre ce vorbesc. Dar dacă le arăt fața frumoasă și zâmbitoare a unui robot, vor avea sen­zația că AGI poate fi într-adevăr ceva viabil și aproape de noi.“

Acest articol a apărut în numărul 111 al Revistei NewMoney

FOTO: Getty