Ce jocuri de culise sunt în spatele confruntării Israel – Hamas

Un sondaj realizat în septembrie releva că 53% dintre palestinieni credeau că „lupta armată“ împotriva Israelului este cea mai bună modalitate de a înființa un stat. Doar 20% erau în favoarea negocierilor. Și lupta a început.

În fiecare an, familia Kutz, din kibbutzul Kfar Aza, orga­niza un festival cu zmeie prin care crea câteva zile un spațiu al păcii într-o zonă de război la granița cu Fâșia Gaza. Anul acesta a fost planificat pentru sâm­bătă, 7 octombrie, de la ora 16.00. Cu câteva ore înainte de începerea festivalului, teroriștii organiza­ției palestiniene Hamas au invadat și ocupat kibbu­tzul. Au mers din casă în casă, torturând, ucigând și ră­pind zeci de membri ai kibbutzului. Toți cei cinci membri ai familiei Kutz au fost uciși, inclusiv trei tineri de 15, 17 și 19 ani.

De ce oamenii fac astfel de lucruri și ce spera Ha­mas să realizeze, se întreabă istoricul Yuval Noah Ha­rari într-un articol de opinie publicat de revista americană Time. Scopul atacului nu a fost acela de a captura și păstra un teritoriu. Pentru a-l înțelege, tre­buie observate trei lucruri. În primul rând, Hamas s-a concentrat pe uciderea și răpirea civililor, nu a sol­daților. În al doilea rând, a torturat și executat adulți, copii și chiar bebeluși în cele mai cumplite mo­duri. În al treilea rând, în loc să ascundă atroci­tă­țile, Hamas s-a asigurat că acestea devin publice, filmând o parte dintre crime și încărcându-le pe re­țe­lele sociale.

Ce s-a petrecut pe 7 octombrie este chiar definiția terorismului. Similar cu ororile comise anterior de Sta­tul Islamic (ISIS). Spre deosebire de războiul con­vențional, care are de obicei ca scop capturarea teri­to­riului sau degradarea capacităților militare ale ina­micului, terorismul este o formă de război psihologic care are ca scop terorizarea. Prin uciderea a sute de oameni în moduri oribile și mediatizarea acestor acte, organizațiile precum ISIS și Hamas încearcă să terorizeze milioane de oameni.

Pe lângă răspândirea terorii, Hamas mai urmărește ceva – să semene să­mânța urii în mințile a milioane de oameni – israelieni, palestinieni și alte popoare din întreaga lume.

Hamas nu sunt palestinieni

Hamas este dife­rită de alte organizații palestiniene, precum Organi­za­ția pentru Eliberarea Palestinei (OEP), și nici nu trebuie echivalată cu întregul popor palestinian. Încă din momentul înființării sale, Hamas a refuzat să re­cu­noască dreptul Israelului la existență și a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a distruge orice șansă de pace între israelieni și palestinieni, precum și între Israel și lumea arabă.

Contextul imediat al acestui proaspăt ciclu de vio­lență îl reprezintă tratatele de pace semnate între Is­rael și mai multe state din Golf, ca și tratatul de pace iminent între Israel și Arabia Saudită. Ironia este că acest tratat ar fi normalizat nu doar relațiile între Israel și cea mai mare parte a lumii arabe, dar ar fi și ușurat într-o oarecare măsură suferința milioanelor de palestinieni care trăiesc sub ocupație israeliană și ar fi restartat procesul de pace israeliano-palesti­nian, crede Harari.

Ei bine, nimic nu-i alarma mai mult pe membrii or­ganizației Hamas decât posibilitatea păcii. De aceea au lansat un atac atât de brutal. Ceea ce a fă­cut Hamas este o crimă împotriva umanității în cel mai profund sens al termenului. O crimă împotriva uma­nității nu este doar despre uciderea oamenilor. Este despre distrugerea încrederii noastre în umanitate. Când vezi lucruri precum părinți torturați și exe­cutați în fața copiilor lor sau copii mici uciși brutal, îți pierzi încrederea în oameni. Și astfel riști să-ți pierzi propria umanitate.

Lecția de istorie

Crimele săvârșite de Hamas nu pot fi justificate dând vina pe comportamentul israelian din trecut. Israelul poate fi și el criticat pentru că a ținut milioane de palestinieni timp de decenii sub ocupație și pentru că a abandonat în ultimii ani orice încercare serioasă de a face pace cu poporul palestinian, consideră Harari.

Cu toate acestea, nimeni nu poate crede că ucide­rea familiei Kutz și toate celelalte atrocități comise de Hamas au cum să repornească procesul de pace. Dimpotrivă, războiul lansat de Hamas provoacă deja suferințe imense pentru milioane de palestinieni. Con­duși de fanatism religios, celor de la Hamas pur și simplu nu le pasă de suferința umană – fie a israelienilor, fie a palestinienilor. Spre deosebire de OEP, organizație seculară, activiștii Hamas par preocupați doar de viața de apoi, iar pentru asta dau foc omenirii și distrug suflete doar ca propriile lor suflete, speră ei, să se bucure de fericire veșnică într-o altă lume. Acum trebuie câștigat acest „război al sufletelor“, scrie Harari. „În războiul împotriva Hamas, Israelul are da­toria de a-și apăra teritoriul și cetățenii, dar trebuie să-și apere și umanitatea. Războiul este cu Hamas și nu cu poporul palestinian“, subliniază Harari.

Civilii palestinieni merită să se bucure de pace și prosperitate în patria lor. Chiar și în mijlocul conflictului, drepturile fundamentale ale omului ar trebui să fie recunoscute de toate părțile. Aceasta se re­feră nu numai la Israel, ci și la Egipt, care împarte o gra­niță cu Fâșia Gaza și care a sigilat parțial acea fron­tieră.

În ceea ce privește Hamas, această organizație și susținătorii săi trebuie să dispară, așa cum s-a întâmplat cu ISIS. Cetățenii israelieni nu pot trăi în locuri pre­cum Kfar Aza, cu Hamas peste gard, la fel cum cetățenii irakieni și sirieni nu ar putea trăi cu ISIS la ușă. Zeci de mii de civili israelieni au fugit deja din zo­nele de frontieră și nu se pot întoarce la casele lor până când amenințarea la adresa vieții lor nu este în­depărtată. La un nivel mai profund, viețile tuturor oamenilor sunt devalorizate și puse în pericol atâta timp cât unor organizații precum Hamas și ISIS li se permite să existe.

Obiectivele războiului din Gaza ar trebui să fie clare – Hamas trebuie să fie total dezarmată, iar Fâșia Gaza să fie demilitarizată, astfel încât civilii pa­les­tinieni să poată trăi o viață demnă pe teritoriul său.

Declarația de putere de 200.000 de tone

Ehud Barak (81 de ani), fost premier și ministru al Apă­rării în 2000, anul celei de-a doua Intifade, susține campania terestră în Gaza și este convins că în șapte săptămâni forțele israeliene vor pulveriza Hamas. Ba­rak critică însă promisiunea lui Netanyahu că va „distruge Hamas“. „Ce înseamnă, de fapt? Că nimeni nu mai poate respira și crede în ideologia Hamas?“, în­treabă Barak, fost și șef al Marelui Stat-Major al Ar­matei Israeliene. Distrugerea Hamas nu este un scop de război credibil. Obiectivul Israelului trebuie să fie acum foarte clar – distrugerea centrelor de pu­tere și capacităților militare ale Hamas, subliniază fostul înalt oficial israelian.

În timp ce trupele israeliene adunate așteaptă comanda de a invada Gaza, două portavioane americane au ajuns în zonă pentru a sprijini Israelul și pe­ntru a descuraja Hezbollah și Iranul să deschidă un al doilea front în apropierea graniței libaneze. Ei bine, nicio altă țară nu ar putea face acest lucru – port­avioanele reprezintă o declarație de putere ame­ricană de 200.000 de tone într-un moment în care o mare parte a lumii crede că puterea americană este în declin.

Următoarea perioadă va testa această perspectivă. Pe 20 octombrie, președintele Joe Biden numea actuala situație din Orientul Mijlociu „un punct de inflexiune“. Liderul de la Casa Albă a avertizat cu privire la necesitatea de a respinge terorismul Hamas, precum și agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei. Dar a atras atenția și că amenințarea Chinei de a invada Taiwanul pândește din umbră.

Lucrurile sunt chiar mai periculoase decât suge­rează Biden. În afara lor, Statele Unite se confruntă cu o lume complexă și ostilă. Pentru prima dată după destrămarea Uniunii Sovietice (1991), există o opo­zi­ție serioasă și organizată, condusă de China. Pe plan intern, politica americană este afectată de dis­func­țio­nalități și de un Partid Republican tot mai izolațio­nist. Acest moment va defini nu doar Israelul și Ori­entul Mijlociu, ci și America și lumea întreagă, cred cei de la revista britanică The Economist.

Trei fronturi?

Amenințarea externă are trei componente. Una este haosul răspândit de Iran în Orientul Mijlociu și de Rusia în Ucraina. Agresiunea și instabilitatea consumă resursele politice, financiare și militare americane. Dacă Rusia își va atinge scopul în Ucraina, conflictul se va răspândi în Europa. Victi­mele numeroase în rândul palestinienilor ar putea ra­dicaliza popoarele din Orientul Mijlociu, întorcân­du-le împotriva guvernelor lor. Implicându-se în aceste confruntări, America devine o țintă ușoară pentru acuzații de atitudine agresivă și ipocrizie. Toate acestea subminează ideea că există o ordine mondială.

A doua amenințare este complexitatea. Un grup de țări, inclusiv India și Arabia Saudită, sunt tot mai tranzacționale, urmărindu-și ferm propriile interese. Spre deosebire de Iran și de Rusia, astfel de țări nu do­resc haos, dar nici nu au de gând să primească ordine de la Washington – și de ce ar face-o? Pentru America, acest lucru face mai dificilă misiunea de a fi o superputere. Să ne uităm la jocurile Turciei în legătură cu aderarea Suediei la NATO, care s-au re­zolvat aparent în această săptămână, după 17 luni de negocieri obositoare.

A treia amenințare este cea mai mare. China are ambiții de a crea o alternativă la valorile consfințite de actualele instituții globale. Caută să impună o reinterpretare a conceptelor precum democrația, liber­tatea și drepturile omului, pentru a se potrivi prefe­rinței sale pentru dezvoltare în detrimentul libertății individuale și a suveranității naționale în detrimentul valorilor universale. China, Rusia și Iran formează un grup care acționează coordonat – Iran furnizează drone Rusiei și petrol Chinei, iar Rusia și China au acordat organizației Hamas, clientul Iranului, acoperire diplomatică la Organizația Națiunilor Unite (ONU).

Amenințările sunt amplificate de politica de la Wa­shington, mai ales pe fondul revenirii republicanilor la izolaționismul comercial și al afacerilor externe pe care partidul lor l-a adoptat înainte de Al Doilea Răz­boi Mondial. Este o stare ce depășește problema fos­tului președinte, Donald Trump, și ridică întreba­rea dacă Statele Unite ar putea acționa ca o superpu­tere din moment ce unul dintre partidele sale mari re­spinge complet ideea de responsabilitate globală. Nu trebuie uitat că a fost nevoie de atacul japonez de la Pearl Harbor pentru ca Statele Unite să intre în război în 1941.

În cazul Ucrainei, pe care republicanii vor să nu o mai susțină cu arme și bani, o decizie ce ar afecta direct interesele și poziția Statelor Unite în lume, implicarea Americii îi oferă șansa de a-l dezarma pe Vladimir Putin și de a descuraja China să invadeze Taiwanul fără a-și pune propriile trupe în pericol.

Abandonarea Ucrainei ar invita la un atac rusesc asupra NATO care ar costa mult mai multe vieți și re­­surse americane și, cel mai grav, ar semnala atât alia­ților, cât și rivalilor că America nu mai este un partener de încredere.

Marile atuuri

Sunt probleme uriașe, doar că Ame­rica dispune și de forțe formidabile. Una dintre ele este cea militară. Nu doar că a trimis în zonă cele două impresionante grupuri de atac ale portavioa­ne­lor, dar furnizează și arme, informații și know-how Israelului, la fel cum face și în cazul Ucrainei. Și chiar dacă, în ultimii ani, China a crescut rapid bugetul Ar­matei de Eliberare a Poporului, Statele Unite au cheltuit în ultimul an pe apărare cât următoarele zece țări la un loc, cele mai multe dintre acestea fiind aliate în cadrul NATO.

Forța economică americană este, de asemenea, im­presionantă. America generează o pătrime din pro­ducția mondială, pondere care a rămas ne­schimbată în ultimele patru decenii, în ciuda ascensiunii Chinei. Cei de la The Economist admit că, da, sunt preocu­pați și de posibilele probleme pe care le-ar putea ri­dica ineficiența și protecționismul politicii industri­ale din mandatul președintelui Biden, dar subliniază că puterea tehnologică și dinamismul Americii, mai ales în comparație cu China, sunt certe.

O a doua forță subestimată a Americii este noua sa ofensivă diplomatică. Războiul din Ucraina a de­monstrat valoarea NATO. Statele Unite au a creat AUKUS (o alianță militară din care mai fac parte Australia și Marea Britanie) și și-a consolidat relațiile cu o serie de țări din Asia, inclusiv Japonia, Filipine și Coreea de Sud.

În revista americană Foreign Affairs, consilierul pentru securitate națională al Americii, Jake Sullivan, explică în ce fel țările care își urmăresc propriile interese pot să fie parteneri esențiali ai Statelor Unite. Modelul este India, care face tot mai mult parte din planurile Americii pentru securitate în Asia, în ciuda hotărârii sale de a rămâne în afara oricărei alianțe.

Și tot cei de la Foreign Affairs remarcă faptul că Sta­tele Unite au ajuns în a treia fază a rolului global pe care și l-au asumat în urma celui de-Al Doilea Răz­boi Mondial.

În prima fază, președintele Harry Truman a pus ba­zele puterii americane pentru a îndeplini două obiective: întărirea democrațiilor și cooperarea de­mo­cratică și ținerea sub control a Uniunii Sovietice. Această stra­te­gie, continuată de liderii care i-au succedat, a inclus un efort amplu de investiții în industria americană, în special în dezvoltarea de teh­no­logii între 1950 și 1970. Această angajare în direcția investițiilor industriale a început să se erodeze în anii ’80, iar după Războiul Rece s-a considerat că nu mai există atâta nevoie de ea.

În a doua fază, fără un rival pe măsură, adminis­tra­țiile americane au căutat să extindă ordinea ba­zată pe reguli și să stabilească modele de cooperare în chestiuni critice. A fost era în care mai multe țări au devenit mai libere, mai prospere și mai sigure, iar sărăcia globală a fost redusă semnificativ.

Statele Unite se află acum la începutul celei de-a treia ere, una în care se adaptează la o nouă perioadă de competiții. Este o eră a interdependenței și a pro­vo­cărilor transnaționale. Pentru America este o ocazie de a pune noi baze ale puterii sale, fără să re­nunțe la trecut sau la câștigurile obținute. Rezultatul acestei etape nu va fi determinat doar de forțele ex­te­ri­oare. Va fi decis, în mare măsură, și de alegerile de anul viitor din SUA.

Forța centrifugă

Formularea președintelui Biden este corectă – suntem cu adevărat într-un punct de cotitură, care va testa dacă America poate să se adapteze la o lume mai complexă și mult mai amenințătoare. În cazul Israelului, pe care-l susține, dar pe care-l temperează să declanșeze un război mai larg, s-ar putea spune că SUA sunt ca o superpu­tere în vârstă atrasă din nou în Orientul Mijlociu, după aproape 15 ani de încercări de a se retrage. To­tuși, noua criză a zonei nu este la fel de copleșitoare ca războaiele din Afganistan și Irak.

America încă are multe de oferit, mai ales dacă lucrează cu aliații săi pentru a îmbunătăți securitatea și a menține deschis comerțul. Valorile sale, oricât de imperfecte ar fi în aplicare, încă îi atrag pe locui­torii acestei planete într-un mod în care comunismul chinez, din fericire, nu reușește. Dacă președintele Biden reușește să gestioneze criza din Fâșia Gaza, va fi o victorie imensă pentru America, Orientul Mijlociu și pentru întreaga lume.

Între timp, ca într-o scenă dintr-o realitate alter­na­tivă, după cum comentează presa internațională, ce­lebrul eveniment financiar Davos în deșert organizat la Riad (Arabia Saudită) s-a desfășurat conform planului. Pe 24 octombrie, principalii finanțatori de pe Wall Street s-au prezentat în forță la o conferință financiară anuală, în ciuda profundelor îngrijorări legate de evoluția războiului dintre Israel și Hamas. David Solomon, de la Goldman Sachs, Jamie Dimon, de la JPMorgan, și Jane Fraser, de la Citi, s-au numă­rat printre bancherii și managerii de active care au vorbit la Future Investment Initiative (FII).

Foarte multe – inclusiv normalizarea relațiilor dintre Israel și Arabia Saudită – depind acum de cum se va desfășura operațiunea terestră a Israelului în Fâ­șia Gaza. Dacă numărul morților civili crește, statele din Golf vor fi supuse unei presiuni crescânde în întreaga lume arabă pentru a condamna Israelul și a rupe le­gă­turile cu acesta. Cu un lucru sunt de acord liderii din Golf – vor încheierea rapidă a războiului.

Iranul pune gaz pe foc

Regimul iranian speră să asmută lumea musulmană împotriva Israelului.

• PERICOLUL. Liderii autocrați ai Iranului au chibritul cu care pot da foc întregii regiuni. Au creat în decenii o „axă a rezistenței“, spun ei, în realitate un grup al violenței cu epicentre în Irak, Liban, Siria și Yemen. Capacitatea Iranului de a provoca haos la distanță – prin Hamas, Hezbollah, prin numeroasele miliții șiite din Irak și houthii din Yemen, ar putea să-i ofere mai multe pârghii decât capacitățile sale militare conven­ționale, care au rămas relativ slabe.
• SCOPUL. Războiul din Fâșia Gaza a oprit – chiar dacă doar temporar – discuțiile privind normalizarea rela­țiilor dintre Israel și Arabia Saudită. După ce, în 2020, în baza acordurilor Abraham, țări precum Bahrain, Maroc, Sudan și Emi­ratele Arabe Unite au stabilit relații di­plomatice cu Israelul. Ayatollahii șiiți din Iran nu acceptă să rămână izolați, iar statele musulmane sunnite să coopereze cu statul evreu.

Acest articol a apărut în numărul 175 al revistei NewMoney

FOTO: Getty