Cât de importantă este menținerea autorității și dominației Occidentului pentru a contracara ideologia revanșistă a Rusiei

O invazie revanșistă a devenit o luptă ideologică. Alunecarea Rusiei într-un militarism despotic și revitalizarea NATO au transformat războiul într-o con­­fruntare a sistemelor ideologice rivale. De acum, soarta Ucrainei va decide în ce grad Occidentul va putea să-și mențină dominația și autoritatea în lume.

Birourile centrului de comandă al NATO de lângă Mons (Belgia) nu au nimic impunător. Clădirea ridi­cată în anii ’60 trebuia să fie un sediu temporar. Ali­anța a rămas acolo și niciodată până acum fragilitatea arhitecturii acestui sediu nu a contrastat atât de mult cu rolul monumental al misiunii NATO. Invazia or­do­nată de președintele rus Vladimir Putin în Ucraina, pe 24 februarie 2022, a revitalizat Alianța, care acum este înarmată cu primul său nou set de obiective de la fon­darea ei în 1967, când au fost deschise și birourile de lângă Mons.

În timp ce vechiul NATO era reactiv, misiunea NATO este azi regândită astfel încât pe viitor să țină la res­pect Rusia pe timp de pace și să poată răspunde în forță când aceasta (sau oricine) amenință teritoriul statelor sale membre.

Războiul a schimbat nu doar NATO. A schimbat și mai mult Ucraina. Putin miza pe o lovitură fulgerătoare care să ducă la căderea guvernului de la Kiev, un punct culminant practic al campaniei de agresiune și destabilizare începute în Crimeea și în Donbas în 2014. În schimb, în ruinele Donbasului și în adăpos­turile antiaeriene din toată țara, invazia Rusiei a consolidat democrația în Ucraina și a făcut populația și mai proeuropeană.

Rusia, dimpotrivă, s-a reorganizat în jurul războiului și al ostilității lui Putin față de NATO, chiar dacă sanc­țiunile și exodul celor mai educați și talentați cetățeni ruși i-au subminat perspectivele pe termen lung.

Trei chestiuni de geopolitică

Viitorul Ucrainei este indecis și cel mai probabil va rămâne așa în ur­mă­torii ani. Poate că Putin va accepta o încetare a ostilităților la un moment dat, dar modul în care a reu­­șit în ani să transforme societatea rusă trădează modus operandi pentru regimul său – agresiune în afa­ra Rusiei și represiune acasă.

Orice încetare a focului va trebui condiționată de pu­ternice garanții occidentale de securitate și urmată de un transfer durabil de arme și de sprijin financiar. Este ca și cum un al doilea și mult mai mare Israel a apă­rut la frontiera de est a Europei, comentează revista britanică The Economist.

Unii lideri europeni susțin că pentru asta este nevoie ca Ucraina să adere cu drepturi depline la NATO. Dacă reconstrucția Ucrainei va eșua, iar economia nu-și va reveni, atunci și democrația țării va începe să șchioapete. Generalii Alianței admit că Rusia și-ar pu­tea reface forțele terestre în trei-cinci ani. În cele din urmă, condițiile se vor reface pentru ca Putin sau succesorul său să mai încerce o invazie. Astfel, fie că va fi pace sau război, Ucraina va testa hotărârea, unita­tea și capacitatea industrială ale Occidentului.

Conflictul ridică trei chestiuni fundamentale de geopolitică: unu, ce rol vor juca Statele Unite în securitatea Europei; doi, dacă membrii europeni ai NATO își pot asuma în mod credibil responsabilitatea pentru apărarea regiunii; trei, care vor fi alianțele ce se vor forma în restul lumii, pe fondul celui mai mare răz­boi în Europa din 1945 încoace. Răspunsurile sunt cruciale nu doar pentru soarta Ucrainei și dau măsura staturii și încrederii în sine ale Occidentului.

Acum, concluzia cvasiunanimă este că puterea Statelor Unite și a aliaților acestora este în declin, pe fon­dul eșecurilor din Afganistan și din Irak, al rolului jucat în criza financiară globală și al șirului de guverne occidentale afectate de populisme și răfuieli.

Dacă Ucraina va sucomba în fața haosului creat de Rusia, această percepție asupra declinului Occidentului se va adânci. Dacă Ucraina va învinge, lecția va re­verbera în toată lumea, inclusiv în Pacific, unde lupta dintre Rusia dictatorială și Ucraina susținută de Occi­dent este văzută ca un prolog al confruntării secolului, aceea dintre China și SUA.

Scenarii

Dintre cele trei întrebări geopolitice, cea mai presantă este cea privind rolul Statelor Unite în Europa. „Securitatea europeană s-a schimbat nu pu­țin, ci fundamental“, crede Michael Clarke, fost director al think tankului Royal United Services Institute (RUSI), din Londra.

În 2019, președintele Franței, Emmanuel Macron, spu­nea că NATO se află în „moarte cerebrală“, consi­derând că, în mandatele omologilor săi americani Do­nald Trump și Barack Obama, America a părut că nu mai este deloc interesată de Europa. Ucraina a do­vedit contrariul însă. „Războiul din Ucraina a readus SUA ca primă putere în Europa“, spune Fabrice Pothier, fost strateg politic pentru NATO și director al firmei de consultanță Rasmussen Global.

În mandatul lui Biden, Statele Unite au trimis Ucra­inei arme și ajutor financiar în valoare de 48 de miliarde de dolari. Kori Schake, un fost oficial care acum lu­crează pentru think tankul American Enterprise In­s­titute, din Washington, spune că este clar că, fără SUA, Europa nu și-ar fi unit forțele pentru a furniza Ucrainei sprijinul atât de necesar. Ajutorul nu indică doar gene­rozitatea, ci și forța Statelor Unite. Contra unui cost de aproximativ 5% din bugetul anual american alocat apărării, forțele ucrainene au reușit să demonteze mitul indestructibilei armate rusești, distrugând peste 1.000 de tancuri rusești în mai puțin de un an. „Mai toți credeam că Rusia este a doua cea mai bună ar­mată a lumii. Acum putem vedea că nu este cea mai bună nici măcar din fostul spațiu sovietic“, remarcă Schake.

Întrebarea este ce va alege America atunci când răz­boiul se va încheia și Ucraina va avea nevoie de re­construcție în contextul unei păci protejate militar. Schake se așteaptă ca SUA să spună așa – „dat fiind că noi am oferit sprijin masiv în timpul luptelor, este rândul europenilor să plătească pentru reconstrucția și reînarmarea Ucrainei“. În același timp, Pentagonul ar putea ajunge la concluzia că diminuarea forțelor terestre ale Rusiei ar trebui să atragă după sine o reconfigurare a prezenței armatei americane pe teritoriul european.

Împărțirea efortului

Dincolo de aceste calcule pla­nează nevoia Statelor Unite de a se concentra pe China. O retragere dramatică nu ar fi în interesul lor. Dacă garanțiile de securitate ale Statelor Unite nu sunt considerate de încredere în Europa, nu vor fi nici în Asia. „Xi Jinping (președintele Chinei, n.r.) privește atent și îndeaproape“, spunea recent senatorul repu­blican american Roger Wicker. „Liderul chinez vrea să vadă dacă ne menținem angajamentele în condițiile în care cântărește oportunitățile de a-și invada vecinul și aliatul Statelor Unite, Taiwanul. La fel, aliații noștri din regiunea Indo-Pacific privesc și ei și chiar ajută Ucraina.“

Din acest motiv, crede Andrew Michta, de la George C. Marshall European Centre for Security Studies, din Garmisch-Partenkirchen (Germania), este foarte pro­ba­bil ca SUA să insiste pe împărțirea sarcinilor și eforturilor. „Altfel spus, SUA își asumă să contribuie la apă­­rarea Europei prin arsenalul nuclear și alte capa­ci­tăți militare cu înalte tehnologii, în timp ce armatelor europene le rămâne datoria de a furniza securitate prin forțele convenționale proprii.“

Se ajunge astfel la o cerință deloc nouă a SUA, ca membrii NATO să-și asume o mai mare responsabilitate pentru apărarea propriului continent, îndemn pe care l-au și primit, în moduri diferite, atât de la Donald Trump, cât și de la Barack Obama.

Înainte de război, America a văzut în această îm­păr­țire a sarcinii securității doar o modalitate de a-și reduce cheltuielile. Astăzi, spune Fiona Hill (expertă în chestiuni privind Rusia), care a lucrat pentru National Security Council, totul are o logică strategică mai largă: „Narativul Rusiei este acesta – Statele Unite sunt o forță de ocupație în Europa. Europa nu are propria se­curitate. (Noi, americanii, n.r.) Vrem să fim forța do­minantă, cum era Germania în cele două războaie“.

Hill anticipează nevoia de a gândi o modernizare a securității europene în jurul Ucrainei fără ca SUA să domine totul. O asumare mai mare a responsabilității de către europeni ar contracara tocmai acest narativ rusesc că NATO nu este decât un instrument al Statelor Unite.

Reconfigurarea

Se ridică o a doua întrebare – poate Europa să se ridice la nivelul acestei provocări? Războiul a forțat-o să gândească mai strategic, crede Fabrice Pothier. În doar un an, o parte din constrân­ge­rile care i-au îngustat spațiul pentru manevre diplomatice (vezi dependența Germaniei de gazul rusesc) au dispărut în mare parte. La trei zile de la declanșarea războiului din Ucraina, cancelarul Olaf Scholz anunța un punct de cotitură în viziunea Germaniei asupra lumii, angajând totodată cheltuieli de 100 de miliarde de euro pentru a pregăti armata germană conform noii viziuni.

Impactul aderării Finlandei și Suediei la NATO ar putea fi mai rapid și probabil mai mare. Finlanda poate mobiliza 280.000 de soldați în câteva săptămâni, de două ori mai mult decât armata permanentă și rezerviștii Marii Britanii, de exemplu.

Geografic, cele două țări nordice vor contribui la asigurarea se­cu­rității statelor baltice, care ar fi greu de aprovizionat doar prin trecerea îngustă de pe teritoriul polonez situat între Belarus și enclava rusă Kaliningrad. În plus, dacă Putin sau succesorul său s-ar gândi să atace un membru al Alianței, se va gândi de două ori, pentru că va avea de securizat o frontieră cu NATO mult mai lungă.

Totodată, aliații europeni au arătat seriozitate în aplicarea sancțiunilor, spune și Tom Keatinge, de la RUSI. În trecut, sancțiunile erau mai curând simbolice. Deși a sunat pompos să anunțe că sancțiunile vor îngenunchea rapid Rusia, liderii occidentali s-au mișcat destul de repede în a-și amenda legislațiile în mod repetat, pentru a putea implementa sancțiunile. Așa­dar, dacă ne amintim unde era Europa înainte de răz­boi, toate cele de mai sus marchează un progres.

O altă teză este că, acum, centrul de greutate al NATO se mută dinspre Franța și Germania spre est și nord. Apărarea europeană este tot mai mult redefinită în Polonia și în statele nordice și, evident, în Ucraina. Chiar și după ieșirea din Uniunea Europeană, Marea Britanie a dovedit că, în ceea ce privește apărarea și se­curitatea, poate fi considerată un apărător al Europei.

Dar, chiar și cu astfel de progrese, membrii europeni ai NATO încă nu pot să iasă de sub mantia protectoare a Statelor Unite. Orice ar face Europa, o face atomizat. Marile viziuni pentru o nouă securitate eu­ro­peană nu se încheagă, sunt prea multe abordări dis­parate, crede Lawrence Freedman, profesor de studii de război la King’s College, din Londra. Și nu doar că pu­terea migrează spre est, dar visul lui Macron pri­vind o autonomie europeană strategică față de SUA pare de fapt mai îndepărtat ca niciodată.

Bani și protecție armată

O mare temere este că Europa nu va avea coeziunea necesară pentru a asigura reconstrucția Ucrainei. Nota de plată va urca spre sute de miliarde de dolari, într-un moment în care bugetele naționale sunt sub presiune. Și banii nu sunt singurul factor. UE trebuie să se implice în consolidarea culturii instituționale occidentale în Ucraina postbelică. Perspectiva aderării la UE ar putea deveni un instrument puternic pentru reforme, dar doar dacă aderarea va părea realistă și nu un vis, cum este cazul altor state.

O a doua temere ține de capacitatea producătorilor de armament de a echipa Ucraina pentru victorie, nemaivorbind de refacerea arsenalului pe timp de pace și refacerea stocurilor proprii (Ucraina folosește zilnic 5.000-6.000 de obuze – volumul anual achiziționat de un mic stat din NATO).

Dacă Europa nu va acoperi toate aceste aspecte – deocamdată, pare deprimant de posibil –, Ucraina va fi cea care va plăti prețul. Caz în care America, probabil sub conducerea unui alt președinte, va trebui să intervină și să umple golurile. De fapt, după cum arată acum lucrurile, avem o singură vulnerabilitate în această impresionantă alianță occidentală – dispo­ni­bilitatea Americii de a face ea totul sau cât mai mult, spune Clarke.

Întrebarea finală și cea mai mare ridicată de război este dacă Occidentul poate câștiga lupta pentru opi­nia publică internațională. Doar o treime din populația lumii trăiește în țări care au condamnat invazia și au impus sancțiuni Rusiei, potrivit datelor centralizate de Economist Intelligence Unit. Multe alte state sunt aliați apropiați ai Moscovei, iar celelalte tind să vadă războiul din Ucraina drept o înfruntare între autocrați și ipocriți.

Shivshankar Menon, fost diplomat indian, vorbește în această direcție. Admite că războiul a impus costuri economice globale și pune o presiune în plus pe sistemul internațional, care are de gestionat dezvol­tarea economică și schimbarea climatică. Dar res­pinge ideea că sudul global ar trebui să fie alături de Ucraina din principiu. „Nu este un punct de cotitură geo­­politică pentru restul lumii. Linia primară geopo­litică rămâne între China și SUA, iar războiul din Ucra­ina nu schimbă asta“, adaugă Menon, care vede confruntarea din Ucraina drept o luptă pentru securitatea Europei.

Indiferent de cine câștigă sau dacă niciuna dintre tabere nu obține victoria, Europa va rămâne temă­toare și instabilă. Europa va rămâne o forță în economia glo­bală, dar nu va deveni una din punct de vedere geopo­litic, ține să mai noteze diplomatul indian.

Ordinea globală

Totuși, în cel puțin trei privințe, războiul a afectat deja ordinea internațională. În pri­mul rând, în Africa, Caucaz și Asia Centrală, unde di­plo­­mații ruși fac tot posibilul să consolideze su­pre­mația Moscovei. Deși Rusia își păstrează influența în zona Africii, o pierde în alte zone. Când Azerbaidjan, susținut de Turcia, a lansat un mic război împotriva Armeniei, Rusia nu a putut împiedica înfrângerea alia­tului său tradițional.

Președintele Kazahstanului, Kassim-Jomart Tokaev, a rămas în funcție grație intervenției forțelor rusești, care l-au ajutat să reprime o revoltă, declanșată cu puțin timp înainte de izbucnirea războiului din Ucra­ina. Cu toate acestea, Tokaev nu a avut nicio reținere în a se lăsa curtat de liderul chinez, Xi Jinping, care l-a vizitat chiar înainte de desfășurarea unui summit regi­o­nal unde Putin a fost criticat atât de China, cât și de India.

Al doilea impact asupra politicii globale ține de retorica nucleară a lui Putin. Deși nu a putut împiedica Occidentul să furnizeze arme avansate Ucrainei, a reu­șit măcar să încetinească sosirea lor. Așa că a avut un oarecare succes. „A reușit să inducă teamă populației și liderilor occidentali (cu amenințarea nucleară, n.r.)“, crede Pothier.

Chiar și o erodare mică a tabuului privind folosirea armei nucleare reprezintă o problemă pentru toate țările. Dacă Putin este perceput ca obținând un avantaj din această amenințare, el va crea un precedent și va încuraja state sau grupări agresoare să dețină o armă nucleară pentru a amenința cu folosirea ei. Dat fiind că Rusia și SUA se confruntă și pe terenul unui acord privind controlul armelor, riscul proliferării nu face decât să crească. Șantajul nuclear este cu atât mai îngrijorător pentru India – are superioritate în ma­terie de arme convenționale în fața rivalului său Pakis­tan, care însă compensează cu un arsenal de arme nucleare cu rază scurtă de acțiune.

În al treilea rând, războiul din Ucraina împinge Rusia în brațele Chinei. În epoca sovietică, Beijingul vedea în Rusia o amenințare. Acum, că pe vasta frontieră de nord este pace, președintele Xi Jinping își poate muta resursele militare oriunde vrea. Mai mult, China bene­ficiază de susținere în cadrul Organizației Națiu­nilor Unite (ONU), unde poate să voteze împotriva Rusiei agresoare.

În plus, după cum remarcă Alexander Gabuev, de la Carnegie Endowment for International Peace (orga­nizație cu sediul central în Washington), Rusia rămâne o sursă valoroasă de bunuri care în ultima perioadă sunt tot mai mult furnizate în termenii ceruți de China. „Din mixul de bunuri fac parte și arme moderne ru­sești. China încă se bazează pe Rusia în privința unor componente militare esențiale, fapt care face ali­anța celor două centrală în orice plan al Chinei de a in­vada la un moment dat Taiwanul“, detaliază Gabuev.

Demonstrația de forță

NATO s-a apucat deja de planificarea celui mai mare exercițiu al său, care va implica zeci de mii de soldați ai țărilor membre. Bo­tezat „Steadfast Defender“, exercițiul este programat să aibă loc la începutului anului viitor. Tocmai pentru că, în trecut, NATO a fost mai curând o sumă a păr­ți­lor membrilor săi, exercițiul este gândit acum să testeze noua doctrină, „Deter and Defend“ („Intimidează și apără“), la care se lucrează de patru ani. Ideea este ca NATO să-și poată proiecta forța din interiorul arma­telor naționale membre sub toate aspectele, de la lup­ta terestră la război cibernetic. Exercițiul este totodată menit să fie o demonstrație pentru Putin – dacă va ataca vreun membru al Alianței, consecințele pentru el și Rusia vor fi dezastruoase.

Generalii Alianței vor să împiedice repetarea unui calcul greșit pe care cred că Putin l-a făcut când a de­cis invadarea Ucrainei. Doar că, dat fiind succesul re­purtat în primăvară de Rusia pe teren, rămâne de văzut dacă a fost un calcul greșit. Chiar și înghețarea conflictului în stadiul și configurația din teren actuale, combinată cu eventualitatea unui program ezitant de susținere și reînarmare a Ucrainei, ar confirma teza liderului rus că Occidentul este în declin. Și dacă nu reu­șesc să protejeze Ucraina, chiar și țările care au condamnat invazia lui Putin ar putea ajunge la concluzia că Vestul chiar este în derivă.

Prin curaj și prin puterea exemplului, poporul ucra­i­nean și-a câștigat șansa de a obține o victorie. Iar cu arme, bani și sprijin politic, Ucraina ar putea totuși învinge în această luptă. Și asta ar fi de fapt cea mai bună investiție în securitatea occidentală, conchide revista The Economist.

Cine, ce, cât

Raportat la dimen­siunea economiei, ajutorul dat de SUA este doar al cincilea – cel mai mare sprijin venind din partea țărilor baltice și a Poloniei.

• AJUTOR. Din 24 februarie 2022, SUA au trimis Ucrainei ajutoare în valoare de 76,8 miliarde de dolari, constând în sprijin militar și civil.
• RECONSTRUCȚIE. Invazia Rusiei a provocat Ucrainei pa­gube de peste 97 de miliarde de dolari, iar costul recons­truc­ției țării ar putea ajunge la 411 miliarde de dolari, potrivit unui raport al Băncii Mon­diale, guvernului ucra­inean și Comisiei Europene. Este mai mult decât dublu față de PIB-ul din 2021 al Ucrainei, de circa 200 de miliarde de dolari.
• BILANȚ. Potrivit Agenției ONU pentru Refu­giați, aproape opt milioane de ucrai­neni s-au refugiat în Europa și un număr similar s-a strămutat pe teritoriul Ucrainei. Oficialii ucraineni vorbesc de un bilanț de 40.000 de civili uciși în ostilități.

Acest articol a apărut în numărul 159 al revistei NewMoney

FOTO: Getty