Au trecut 25 de ani de la divizarea Cehoslovaciei. Cum au evoluat separat Cehia și Slovacia, după „divorțul de catifea”

La un sfert de veac de la divizarea pașnică a Cehiei și Slovaciei, „The Economist” face o scurtă analiză a evoluției celor două state. În 1993, în timp ce Balcanii fierbeau din cauza războiului din Iugoslavia, la 1 ianuarie, Cehia și Slovacia au decis, pașnic, să își continue drumul către democrație separat.

„Viaţa împreună în interiorul unui singur stat s-a încheiat. Viaţa împreună în două state continuă”, declara în urmă cu 25 de ani Vladimir Meciar, fost prim-ministru al Slovaciei.  „Divorțul de catifea, numele dat divizării Cehoslovaciei la 1 ianuarie 1993, a reluat „Revoluția de catifea” fără sânge, care a răsturnat comuniștii din țară în 1989”, explică „The Economist”.

După ce au șocat lumea cu modul în care au pus capăt comunismului, cu „Revoluția de catifea” cehii și slovacii au arătat că se pot descurca separat fără vărsare de sânge. Și asta în condițiile în care Iugoslavia era în plin proces de dezmembrare, însă pe fondul unui război care a lăsat urme adânci în evoluția ulterioară din Blacani. Dezmembrarea Cehoslovaciei a fost cu atât mai spectaculoasă cu cât doar puțin peste 70% din populație a sprijinit dizolvarea (37% din slovaci și 36% din cehi).

Figură emblematică pentru înlăturarea comunismului din Cehhoslovacia, în 1989, Vaclav Havel demisioana în iulie 1992 de la conducerea Cehoslovaciei, la doar o lună de la alegerile legislative, dar era reales președinte al Cehiei la 26 ianuarie 1993, la nici o lună de la divizarea celor două state. Acordul pentru divizarea Cehoslovaciei a fost negociat între doi politicieni cunoscuți la acea perioadă: Vaclav Klaus, premier al Cehiei și Vladimir Meciar, premier al Slovaciei.

Klaus, un ideolog al pieței libere, a urmărit să-și plaseze țara în avangarda liberalismului economic care definea atunci Europa. El a centralizat puterea în Praga. Între timp, Meciar, un șef de partid tradițional, a căutat autonomie pentru Slovacia și a căutat să folosească accesul la activele statului pentru a-și menține baza politică. Până la jumătatea anului 1992, cei doi politicieni au căzut de acord cu împărțirea în două state, mai remarcă analiștii de la „The Economist”.

Ulterior, Vaclav Klaus a urmărit privatizările rapide care au făcut ca Republica Cehă să se facă remarcată în economia Europei Centrale. În același timp, Meciar și-a impus un ritm de conducere puternic, semi-autoritar, încetinind progresul aderării țării sale la Uniunea Europeană. Și asta până a fost schimbat în mod democratic în 1998. Din acest moment este vizibilă și ascensiunea Sovaciei, care moștenea o mare parte a terenurilor agricole, dar și o industrie militară dezvoltată în perioada comunistă.

Cehia beneficia de o moștenire industrială mult mai bine pusă la punct, de sprijin din partea Germaniei, dar și a altor instituții europene, inclusiv bancare. În 2006, Cehia primea din partea Băncii Mondiale statutul de economie dezvoltată, fiind primul stat din fostul bloc comunist care se bucura de acest statut. Slovacia și-a revenit și ea după anii 2000, iar în 2006 era considerată țara cu cea mai rapidă creștere din întreg blocul comunitar.

Dar acum lucrurile au intrat în normal pentru cele două entități, ele fiind membre NATO și UE. Și asta chiar dacă Slovacia a avut de recuperat unele declaje în ceea ce privește dezvoltarea economică. Analiștii de la The Economist nu au ezitat să amintească și de contextul istoric în care au fost plasate de-a lungul timpului cele două state. „Cele două popoare au experimentat separarea înainte. Chiar dacă ambele grupuri făceau parte din vechiul Imperiu Habsburgic, cehii erau guvernați din Viena, iar slovacii erau administrați de Ungaria. Cehoslovacia în sine a fost formată din Imperiul Austro-Ungar după Primul Război Mondial. În timpul celui de-al doilea, Slovacia a declarat independența și a format un stat marionetă aliat nazist, în timp ce cehii au îndurat o ocupație directă de către germani”, concluzionează sursa citată.

 


FOTO: Mediafax