Atelier de contrafaceri
Cu câteva decenii înainte de Black Lives Matter, de lichidarea titlului „Zece negri mititei“ și de noile criterii pentru Oscar, Umberto Eco scrie „Opera deschisă“ și conchide că opera de artă își ajunge sieși. Altfel spus, că nu are nevoie de contextualizări – cu atât mai puțin de cele ideologizante. Nefiind mobilier de bucătărie sau televizor de ultimă generație, opera de artă nu vine la pachet cu instrucțiunile de folosire.
Cartea, filmul, piesa de teatru și tabloul sunt livrate simțurilor, creierului, sensibilității și discernământului nostru. Fiecare dintre noi formulează o judecată de valoare – estetică sau de altă natură. Firește că receptorul faptului de artă poate greși. Numai că opera de artă e frumoasă și prin faptul că zece perechi de ochi pot vedea zece lucruri diferite, în funcție de unghiul de privire, de zestrea culturală, de capacitatea de a face asocieri, de apetența pentru simboluri și decodări culturale.
GRILA IDEOLOGICĂ. În schimb, instituirea unei grile ideologice de lectură e periculoasă prin însăși capacitatea ei deformatoare. Citirea ideologizantă deformează și mistifică. România anilor 1960-1970 se laudă cu veritabile parade de rea-intenție desfășurate sub umbrela fratelui mai mare de la Răsărit. Cine răsfoiește azi o istorie a literaturii engleze a tovarășului A. Anixt, tradusă la noi în anii 1960, descoperă că literatura din Anglia a fost încă din
epoca medievală o tribună de luptă împotriva capitalismului. Astfel, poemul alegoric „Pierce the Ploughman“ al lui William Langland este văzut drept o revoltă a asupriților împotriva unor asupritori care vin, cu totul straniu, dintr-un capitalism care mai are câteva secole până să se nască. Nu de alta, dar „Pierce the Ploughman“ e scris în perioada 1393-1401. Mai mult, autori ca Joyce, Huxley și Lawrence sunt considerați de A. Anixt „produse ale atmosferei de descompunere a culturii burgheze din epoca imperialismului“.
Există reproșul că și prefața unei cărți e tot o formă de contextualizare. Așa este. Și comportă la rândul ei același risc: montarea unei lentile ideologizante, prin care cititorul citește așa cum i se spune. Prefețele utile, care asigură o punere în context în general credibilă, sunt cele ale autorilor înșiși, nicidecum cele ale unor purtători de agendă uneori suspecți sau discreditați de isprăvi anterioare. Prefața era pe vremuri (e de sperat că a decăzut din această calitate) scurtătura pe care o folosea elevul ca să citească patru pagini, câte avea prefața, în loc de 250, câte avea cartea. Folosul unui asemenea șiretlic, dincolo de nota din catalog, strălucește prin absență. Cine simte nevoia unei proteze critice are la ce și la cine să apeleze. Cronicarii și criticii literari, studiile de specialitate, volumele și dicționarele de artă, exegeza, hermeneutica și alte variante însoțitoare stau la dispoziția celui care simte nevoia unei puneri în context nepervertite de crampe ideologice și de ștampila corectitudinii politice.
Pe lângă asta, ce s-ar întâmpla dacă fiecare artist și-ar explica opera? Cum ar fi să contextualizăm tot ce s-a scris, s-a pictat și s-a regizat, începând gospodărește cu Biblia? E absurd și, din fericire, imposibil. Trebuie să ne cunoaștem istoria, categoric. Și s-o înțelegem, bineînțeles. Dar nu s-o rescriem. Asta, în niciun caz. Nu folosește nimănui o istorie șamponată și stropită cu parfum de levănțică. Răul făcut nu va dispărea. Suferința victimelor nu va avea cum să fie atenuată. Decapitarea statuii lui Columb nu va rămâne altceva decât un act de huliganism. Urinatul pe statuia lui Churchill, la fel.
CONTABILI AI PIGMENTULUI. Dacă istoria nu trebuie rescrisă și acomodată exigențelor corectitudinii politice, cu atât mai puțin ar trebui să se întâmple asta în literatură, film, teatru etc. Și totuși, de un deceniu încoace, demersurile de acest tip se înmulțesc. Alan Gribben, profesor la Auburn University din Montgomery, publică în 2011 o ediție revizuită a romanelor lui Twain, „Tom Sawyer“ și „The Adventures of Huckleberry Finn“. Gribben face acest lucru după ce fiica lui îi declară că a plâns când a citit cele două romane și că s-a simțit umilită. Sub impactul acestei impunătoare instanțe critice, profesorul Gribben rescrie textul și-l învață minte pe Twain.
El înlocuiește nigger cu slave, pe Indian Joe cu Injun Joe și half-breed cu half-blood. Schimbările sunt finuțe: nigger e înlocuit doar de 219 ori, conform numărătorilor recente. Ce nu știe Gribben e că, departe de a fi rasist, Mark Twain a donat sume importante organizațiilor de luptă împotriva rasismului. E de mirare că statuia lui încă n-a fost lăsată fără cap de fanaticii zilei, dar nu-i timpul trecut.
De fapt, lucrurile sunt limpezi: cât timp vom crede că există criminali răi și criminali buni, vom greși. Cât timp vom înfiera sclavia neagră (oribilă, de acord) și vom ignora sclavia albă (a existat, nu știați?), vom avea ce să ne reproșăm la oglindă. Cât timp vom respinge o formă de totalitarism și vom justifica o alta, conștiința și judecata noastră vor fi impure. Cât timp vom încerca să impunem corsete unei opere de artă, unei cascade și în general oricărei forme de libertate, ne vom face de râs. Cât timp vom fi contabili ai rasei și pigmentului, vom pierde o mulțime de frumuseți ale vieții.